Ieri am făcut upgrade celui mai înalt vârf pe care am fost până acum, de la 2911 m (Vârful Skolio din Munții Olimp) la 2914 m (Vârful Vihren din Munții Pirin). Azi avem în plan să facem un nou upgrade la 2925 m (Vârful Musala din Munții Rila).
Ne trezim dimineață pe la 6:30. Hai că m-am odihnit bine, parcă nici n-am urcat ieri pe Vihren. Până ne strângem bagajele, că nu ne mai întoarcem aici, ci o să plecăm direct spre casă, se face 8. Ajungem la telegondolă la 8:30.
Ziceam noi că la 8:30 se deschide, dar programul ei începuse de la 8:00. Hai că nu am întârziat mult.
La 9 coboram din telegondolă la Yastrebets, stația cea mai de sus.
Telegondola mai are și o stație intermediară. Nu știu cine ar avea nevoie să coboare acolo, însă mi s-a părut o informație foarte importantă când am aflat-o pentru că obișnuit fiind cu telefericele din România e posibil să fi avut tendința de a coborî înainte de capăt.
Altitudinea 2300 și ceva. Până la 2900 mai e foarte puțin. Ai putea zice un fleac. E într-adevăr o diferență de nivel mult mai mică decât la Vihren, dar compensează printr-o distanță mult mai mare, 8 km față de 3. Una peste alta cred că am ales bine ordinea în care să parcurgem cele 2 trasee: mai întâi unul istovitor și apoi unul mai relaxant.
Aici ne-a întâmpinat un aer destul de rece, că doar e dimineață și soarele nu a apucat să iasă bine de după munți. Se vede undeva în depărtare o cabană, Cabana Musala trebuie să fie. Până acolo se vede un traseu care urmează parcă curba de nivel și care e plin cu turiști. Se pare că le place bulgarilor să urce pe munte, și încă pe din ăștia foarte mari. Păi bine merci ei au nevoie de doar 3 ore să urce pe cele mai înalte vârfuri ale lor.
Până la Cabana Musala au fost cam vreo 4 km și i-am parcurs într-o plimbare de vreo oră.
Aici am zis că ar fi bună o pauză. Multă forfotă, foarte multe persoane se învârteau care încotro.
În câteva minute au dat drumul și la muzică, o muzică parcă adusă de pe meleagurile Alpilor. Cred că era vreun eveniment cu o tematică specială. Nu știu cum alesesem locul de relaxare că eram chiar în direcția boxelor și doar la câțiva metri de acestea, dar nici că ne-am mai mutat de aici. Nu mai stăm mult și ne abordează o doamnă în etate ce turuia repede ceva pe bulgărește. Nu am înțeles nimic, ci doar din gesticulările ei am dedus că zicea ceva de Răzvan. I-am zis noi și în engleză și în română că nu înțelegem nimic și am crezut că s-a lămurit. A plecat. Dar nu durează mult și se întoarce. Tot singură! Nici măcar nu-și luase un aghiotant care să gesticuleze mai pe înțelesul nostru. Cine știe ar fi putut să se aplice proverbul: Unde-s doi, puterea crește... Și ne-ar fi convins. Stai că de data asta a venit înarmată cu hârtie și pix. Cred că vrea să ne deseneze ceva. Pe hârtie era o listă cu nume, localitate și un număr: 3, 7, 9, 12. Hm, cred că e o listă de copii, participanți la un concurs. O fi vreun concurs pentru cel mai tânăr munțoman!? L-am înscris și pe Răzvan, că altfel nu cred că reușeam să scăpăm de prezența acelei doamne.
Mai stăm puțin, cât să mai tragă Marius un pui de somn și reușim cu greu să ne punem din nou în mișcare. Ne-am întins destul cu pauză de o oră aici.
Următoarea țintă: Refugiul Everest. Văzusem mai devreme o carcasă metalică proțăpită puțin mai sus pe după o stâncă. Nu pare a fi așa departe. Dar traseul ocolește parcă tot muntele, pornește mai întâi în direcția opusă și apoi șerpuiește ca să meargă mai mult pe curbă de nivel.
Și tot mai auzeam în valuri muzica de la Cabana Musala.
Încă o oră și ajungem la Refugiul Everest.
Facem din nou pauză.
Cristina a zis că o ia înainte că ea nu are nevoie de atâta odihnă. Restul am mai stat vreo 10-15 minute. Răzvan voia să mute munții din loc și nu reușea. Ne chinuim să ii explicăm că e prea mic ca să ridice niște stânci așa mari. Dar el nu și nu! A tras de una până a mutat-o din loc, doar că a mutat-o peste degețelele lui. Nu văd nimic rău în a avea idealuri mari, sper totuși ca data viitoare să le manevreze mai cu atenție.
Hai mai mergem și noi? Că mai mult am stat în pauză până acum. Nu de alta dar ar fi bine să prindem telegondola la întoarcere. La un calcul rapid a ieșit că suntem cam la limită cu timpul. Probabil mai facem cam o oră până pe vârf. Și urcușul adevărat de-abia de aici începe.
De aici pleacă spre vârf 2 trasee.
Unul mai accidentat, te mai cațeri, te mai ții de cablu, dar care merge pe de-a dreptul. Acesta trebuie să fie traseul de iarnă. Și mai e unul care ocolește mai mult, dar urcă mai domol. Acesta este traseul de vară. Fiecare din cele două variante de traseu aveau chiar și în acest moment mai mulți adepți. Cred că fiecare traseu a fost amenajat pentru anotimpul adecvat, însă nu te poți opune gusturilor omului. Noi am pornit pe cel de vară, ca doar e vară.
Panta devine din ce în ce mai accentuată și terenul are la bază un amestec de praf cu pietriș fin, așternut pe un suport solid, destul de drept, numai bun de derdeluș. Așa că am înaintat cu pași mici și atenție sporită. Încă o serpentină și am ajuns sus.
Aici parcă ne așteptau o mulțime mare de oameni precum la linia de sosire de la o probă de alergat. Și toți întindeau mâna să bată palma cu Răzvan.
Am făcut mai puțin de 1 oră de la Refugiul Everest până pe Vârful Musala. Hai că ne permitem să stăm vreo oră aici. Coadă la fotografii cu plăcuța pe care scrie Vârful Musala.
Ce urmează acum? Să luăm masa la cea mai mare altitudine din Balcani.
Vântul este aici la el acasă. În combinație cu soarele ascuns în nori rezultă formula perfectă pentru a te zgribuli de frig. Bine totuși că așezati la nivelul solului nu se mai simțea vântul așa puternic și am putut mânca liniștiți. Însă am strâns puternic din dinți ca să pot merge să fac niște poze cu priveliștile de prin jur.
Dacă nu ne-ar fi constrâns ora limită de coborâre a telegondolei probabil am mai fi stat pe aici ceva vreme. Dar înainte să pornim la vale să mai facem o poză la vârf, că nu am făcut destule poze, în toate pozițiile și combinațiile.
La coborâre și mai mare atenție pe prima porțiune spre Refugiul Everest. Chiar am văzut 2 persoane care au alunecat. Bine că nu au pățit nimic grav. Cred că le-au jucat feste adidașii.
De data aceasta fără pauză la Refugiul Everest.
Să ajungem mai repede la Cabana Musala, să ne ridicăm premiul pentru cel mai tânăr munțoman. Vorba vine, că nici nu știam ce fel de concurs era. De fapt nici nu știam dacă era vreun concurs. Și apoi nici acordurile muzicale nu le mai auzeam. Deci evenimentul trebuie să se fi încheiat de ceva vreme. Lungi mai sunt drumurile astea la întoarcere, parcă mult mai lungi decât la dus. Am ajuns înapoi la Cabana Musala. După cum bănuiam, nu mai era nimeni cu festivitatea. Să facem o pauză, să ne adunăm, dar nu prea mult. Și acum în pas alert spre telegondolă.
Să îi depășim și pe ăștia și pe ăștia. Totul parfum până la ultimii 50 de metri unde era de urcat. Aici s-a cam înfundat, ne-au depășit ultimele 3 grupuri. Uite așa am parcurs cei 4 km până la sosire (sau Final, după cum scria pe piatră) în vreo 40 minute.
După cum mă așteptam acum avem de stat la coadă, dar mai e jumătate de oră până la terminarea programului și cred că ne încadrăm. Pui era convins că o să ne coboare până la ultimul, precum la Babele. Eu însă nu sunt așa sigur și nici nu voiam să risc.
Ar fi fost o idee să testăm această teorie așteptând jos, dar avem drum lung până acasă, vreo 7 ore de mers cu mașina. Așa că jos din telegondolă, schimbat papuci, țup în mașină și dă-i bătăi.
