Încă de când auzisem prima oară de Hotelul de Gheață de la Bâlea Lac am zis că trebuie neapărat să mergem și noi să îl vedem odată și-odată. Însă așa s-a întâmplat cu multe lucruri care ne-au impresionat când am auzit prima oară de ele: le-am pus pe lista de vizitat, dar nu le-a venit niciodată rândul. Când informația era proaspătă nu reușeam să le legăm de nicio excursie, apoi cu trecerea timpului uitam de ele. Cam așa s-a întâmplat și cu Hotelul de Gheață. Aflasem de câțiva ani de el, dar iarna nu prea reușeam să ne mobilizăm, să ieșim de la căldurica de-acasă. Iar vara nu există hotel de gheață. La începutul acestei ierni mi-a revenit în minte ideea de a vizita Hotelul de Gheață și-am zis: Gata, iarna asta mergem! Timpul însă zboară: a trecut luna decembrie neștiind dacă l-au construit, a trecut luna ianuarie cu niște geruri de nu-ți venea să ieși din bârlog și a venit februarie. Am pus ochii pe un weekend cu o prognoză ireal de caldă pentru perioada asta. Acum e momentul ori niciodată. Dacă ratăm oportunitatea asta nu cred că se mai vor alinia planetele anul ăsta și s-ar putea să mai așteptăm încă un an. La cât de cald se prognozează a fi, nu ar fi imposibil să se topească hotelul înainte de terminarea iernii, mai ales că se anunță temperaturi pozitive și sus la Lacul Bâlea.
Nu ne facem încă rezervare la pensiune că prognoza meteo se poate răzgândi oricând. Mai bine stăm cu ochii pe ea și ne hotărâm vineri.
În mare planul ar fi cam așa: sâmbătă plecăm spre Cârțișoara, duminică urcăm cu telecabina la Hotelul de Gheață și luni mergem la săniuș la Păltiniș. De fapt, inițial, știam doar de prima parte a planului și ne întrebam ce să facem luni că voiam și luni să îmi iau liber. Ideea de săniuș la Păltiniș a venit ulterior. În cazul ăsta am putea sta și la Șelimbăr. La Cârțișoara am fi mai aproape de Hotelul de Gheață, la Șelimbăr am fi mai aproape de Păltiniș. Lasă că vedem noi, e bine că avem mai multe variante, dacă nu găsim nimic liber într-o parte, ne putem îndrepta atenția spre cealaltă locație.
Spre finalul săptămânii prognoza începuse să se mai închidă pentru ziua de duminică, însă arăta în continuare destul de bine pentru sâmbătă. În cazul ăsta cred că vom pleca sâmbătă dimineață mai devreme și ne vom îndrepta direct spre Bâlea Cascadă să urcăm sâmbătă după-amiază la Hotelul de Gheață. Vineri a găsit Cornelia cazare foarte bună, pe gustul nostru, la Cârțișoara. Așa că s-au cam lămurit lucrurile.
Vineri noapte spre sâmbătă am dormit cam cu grijă, să ne trezim mai devreme și să ajungem în timp util la telecabină. Socotisem că plecând cel târziu la 10 am ajunge la telecabină la ora 15. Programul de funcționare al telecabinei este între 9 și 17, deci ne-am încadra chiar dacă am sta 1 oră la coadă. Poate nu om sta mai mult de-atât la coadă.
Sâmbătă dimineață ne-am mișcat neașteptat de bine, la 9 eram deja în mașină. Asta și datorită faptului că bagajele erau pregătite din timp de Cornelia. De mâncat lasă că putem mânca și din mers.
Încotro? Pe Valea Oltului sau pe Valea Prahovei. Ca distanță pe Valea Oltului ar fi doar cu vreo 20 km mai lung, însă ca timp, in conditii normale de trafic, am ieși cam tot acolo. Pe Valea Prahovei riscam totuși să se îngreuneze, cum se întâmplă, de obicei, în weekend. Mă uitasem pe o evidență a traficului pe DN1 din weekend-ul anterior și cică pe la ora 9 se circula normal, pe la 11 începuse să se aglomereze puțin în zona Bușteni însă se circula cu 30-40 km/h. În cazul ăsta ambele variante erau viabile. Ceea ce nu luasem eu în calcul era că weekend-ul acesta luaseră copiii vacanță și s-ar putea ca afluxul de mașini să fie ceva mai mare.
Am ales până la urmă Valea Oltului urmând ca la întoarcere să mergem pe Valea Prahovei și să facem un popas de săniuș pe la Bușteni.
Am ieșit destul de ușor din București, pe autostradă până la Pitești a fost lejer și în continuare Dealul Negru, Râmnicu Vâlcea și Valea Oltului. Acum am văzut pentru prima oară Oltul înghețat.
Și totuși Munții Cozia nu au deloc zăpadă!?
În spatele lor au apărut unii ce purtau căciuliță de nea. Nu știu ce munți or fi, dar trebuie să fie mai înalți decât Cozia din moment ce au zăpadă.
Mai vedem Oltul înghețat în câteva locuri și apoi îi părăsim valea urmând drumul spre Brașov. De acum mergem însoțiți la brațul drept de Munții Făgăraș.
Nu te mai saturi privindu-i. Undeva acolo sus, în marea aceea de alb vom ajunge și noi peste câteva ore.
Facem dreapta spre Transfăgărășan și oprim să facem o poză.
Sunt mult prea frumoși munții ăștia.
Am ajuns destul de repede la Balea Cascadă.
Pe drum, nevăzând prea multe mașini, m-am bucurat crezând că nu vor fi prea mulți dornici de a urca la Bâlea Lac. Aici însă am dat peste o parcare plină. Cei drept vara ne-am fi chinuit mult mai tare să găsim un loc de parcare. Însă vara se mai împart oamenii și spre Cascada Bâlea.
Acum însă nu prea ai alternative decât să urci cu telecabina. Totuși numărul de mașini nu m-a speriat. Când am intrat la ora 14 la telecabină și am văzut scările pline cu oameni ce așteptau să urce cu telecabina m-am cam dezumflat puțin. Păi aveam o oră și ceva de așteptat numărând doar oamenii pe care-i vedeam, plus ce or mai fi înăuntru, se fac de vreo 2 ore. Tot e bine, dacă urcăm la 16, ne învârtim 1 oră pe sus și coborâm cu ultima telecabină. Totul e să prelungească ăștia programul să ne coboare pe toți. Adevărul e că ar cam trebui să profite acum când e cererea mare și să ne ia banii pe transport prelungind programul, că altfel au perioade din an în care nu urcă deloc pentru că nu au cerere. După vreo oră de așteptare, timp în care mai multe persoane din fața noastră au renunțat să mai aștepte, am aflat ca vor prelungi într-adevăr programul până ne vor coborî pe toți înapoi. De grija asta scăpasem, acum mai trebuia doar sa ajungem pe lumină sus. 14 oameni la 10 minute, aproximam că pe la 16 și ceva ne va veni și nouă rândul la urcat. Răzvanel a profitat de ocazie și a tras pe dreapta în rucsac, în spate la tati. Măcar el să se odihnească.
A venit și rândul nostru să ieșim pe platforma de îmbarcare în telecabină. Se vede Cascada Bâlea. Până acum nu eram prea siguri dacă e înghețată au ba, acum o vedem destul de bine cum curge.
Îmi aduc aminte când am venit prima oară aici la telecabină crezând că aceasta ne va duce până la Cascada Bâlea. Era într-o vară și am avut norocul să nu funcționeze telecabina, probabil din lipsă de mușterii, că altfel am fi fost tare dezamăgiți să observăm că telecabina ne-ar fi dus la Cabana Bâlea, acolo unde oricum am fi ajuns și cu mașina. Ulterior am aflat că pentru a ajunge la Cascada Bâlea trebuie să urmezi un traseu turistic de vreo oră care pornește chiar de aici. Și chiar am și mers până la Cascada Bâlea în urmă cu un și jumătate. A fost primul traseu al lui Răzvan pe munte, și avea doar 7 săptămâni.
Între timp a ajuns și telecabina ce o urmărisem cu atenție cum coboară ușurel pe cablu, suspendată deasupra acelui mare alb. Urcăm.
Nu degeaba este restricționată la 14 persoane, chiar nu prea ai spațiu a te învârti în loc. Pe instrucțiunile de călătorie scrie 15+1 persoane, dar 1 acela reprezintă însoțitorul.
Ne apropiem mai mult de cascadă. Acum se vede și mai clar cum curge.
Însă nu prea reușesc să disting vreo potecă de urcat până la ea. Pesemne că nu a urcat nimeni de curând încolo sau nu au urcat așa mulți încât să se formeze potecă vizibilă de la distanță. Întrucât am citit pe bloguri că se urcă și iarna la Cascada Bâlea și chiar în grupuri mai numeroase. Păcat că geamurile astea de la telecabină sunt așa de murdare și zgâriate, parcă special pentru a nu putea face poze.
Hai să vedem pe unde merge șoseaua, cum arată și de ce este interzisă circulația iarna până sus. Podurile, viaductele se pot vedea cu ușurință din profil.
Însă când ajungi să privești de deasupra nu îți mai poți da seama nicicum unde ar trebui să fie șoseaua, cu atât mai puțin dacă ai fi acolo jos, în centrul acțiunii. Totul este o mare de zăpadă.
Nu reușesc să îmi imaginez nici snowmobilul pe unde ar merge.
Citisem despre o întâmplare din iarna trecută când s-a defectat telecabina și au rămas blocați sus la Cabana Bâlea vreo 70 de turiști. O parte din ei au coborât în acea seară cu snowmobilul, altă parte au coborât a doua zi dimineață cu snowmobilul și restul au fost evacuați în cursul celei de-a doua zile cu elicopterul. Cei care au fost nevoiți să rămână peste noapte la Cabana Bâlea au primit cazare și masă gratuite la cabanele din zonă. Doar printr-o astfel de întâmplare poți realiza cu adevărat ce vrea să însemne, de fapt, că telecabina este singurul mijloc de acces și aprovizionare a cabanelor și a Hotelului de Gheață situate la Lacul Bâlea. Nu știu cum stau cabanele la capitolul încălzire, adică pentru un adult nu cred că ar fi chiar un capăt de țară, pentru un copil de 1 an jumate este altă poveste. Am înțeles că principala problemă de care au suferit turiștii a fost într-adevăr frigul. Probabil și cabanele respective au fost luate prin surpindere de un aflux așa mare de turiști veniți din senin și până s-au făcut demersurile de cazare, de distribuire a turiștilor, de încălzire a camerelor, a fost o experiență cam neplăcută. Mai rău de-atât ce-ar putea fi?! Să rămâi suspendat în telecabina blocată la mijlocul traseului?! Nu vreau să îmi imaginez cum ar fi.
Să încercăm să gândim pozitiv pentru a ne face curaj să continuăm. Nu se poate să se strice 2 ani la rând și tocmai astăzi. Dar dacă totuși se va întâmpla am putea privi partea bună a lucrurilor. Ne alegem cu o noapte de cazare și masă gratuite la cota 2000+, pentru care în condiții normale ar trebui să plătim o căruță de bani. Apoi am putea admira un apus de soare, un cer înstelat pe timpul noptii, eventual și un răsărit, astea bineînțeles dacă e senin. O plimbare cu snowmobilul ar fi interesantă. Despre o tură cu elicopterul nu mai spun, asta nu ai ocazia prea des pentru că acestea sunt mijloace de intervenție doar pentru situații extreme.
Să revenim la peisajul imaculat peste care zburăm cu telecabina.
Ne-ajunge cât am admirat, trebuie să mai și coborâm, să lăsăm telecabina să plece după restul turiștilor dornici să viziteze Hotelul de Gheață.
Ieșim din clădirea telecabinei, facem 2 pași și parcă intrăm într-un tărâm de poveste.
Suntem puțin dezorientați, cunoaștem destul de bine zona însă doar în cadru văratic. În veșmintele de iarnă totul este complet nou pentru noi. Recunoaștem Cabana Bâlea,
acvariul acela de observare de pe vârful dealului
și locația telegondolei.
Să încercăm să poziționăm Lacul Bâlea, că de văzut nu e niciunde. Păi trebuie să fie aici lângă cabană, în deschiderea aceasta, unde se plimbă oamenii pe banana tractată de snowmobil.
Parcă am vrea să facem o plimbare la pas pe lac, dar e destul de întins și nu prea cred că timpul ne permite. În curând va apune soarele și mai avem de vizitat și Hotelul de Gheață, ținta principală pentru care am venit până aici. Și totuși gheața aceea azurie prinsă pe acel perete stâncos ne îmbia să ne apropiem.
Lacrima ce o avea Răzvan în colțul ochiului ne-a ajutat să luăm o decizie mai rapidă, am pornit spre intrarea în Hotelul de Gheață. Nu era neapărat frig dar cam bătea vântul.
Foarte impresionantă această construcție din cărămizi de gheață.
Și cel mai tare mi se pare faptul că hotelul este reconstruit de la 0 în fiecare an.
Și, de asemenea, toate decorațiunile și statuile sunt sculptate manual iar și iar în fiecare iarnă.
Fiecare cameră a hotelului are câte o temă unică și cel mai probabil aceste teme pot diferi de la an la an.
Astfel vom descoperi:
Urmărisem la tv o emisiune despre hoteluri de gheață impresionante din întreaga lume. Am reținut modul în care se realiza construcția unuia dintre ele. Dintr-o apă înghețată aflată în apropiere se tăiau blocuri mari de gheață folosindu-se un utilaj special de tăiat gheața. Blocurile erau toate de aceiași dimensiune și intrau apoi în componența pereților hotelului. Pentru sculpturi se tăiau blocuri mai mari sau mai mici în funcție de dimensiunile dorite ale sculpturii finale, care apoi erau modelate manual de niște sculptori foarte pricepuți. Cred că în mod asemănător a fost construit și Hotelul de Gheață de la Bâlea Lac. Din apa înghețată a Lacului Bâlea s-au extras probabil blocuri de gheață care au ajutat la realizarea hotelului. În unele locuri chiar se văd blocurile de gheață din componența pereților.
În afară de hotelul de gheață mai există un iglu pentru a suplimenra probabil locurile de cazare, cererea fiind destul de mare
și o biserică de gheață.
Au muncit un pic să sculpteze Cina cea de taină.
Aș mai fi vrut să fac o poză asupra Transfăgărășanului.
Dar nu prea vedeam de unde aș putea face și mi-era cam frică să mă aventurez în căutarea unui loc pe marginea stâncilor să prind o privire de ansamblu asupra lui.
Așa că mai aruncăm o ultimă privire asupra Hotelului de Gheață
și ne întoarcem la telecabină. Era ora 17 și teoretic programul se terminase, acum singurul lucru care mai putea prelungi puțin programul de funcționare ar fi coada de turiști care vor să coboare. Se cam așternuse liniștea. Să nu cumva să rămânem pe aici. Eh, nu chiar. Înăuntru mai erau niscaiva turiști cât de vreo 2 telecabine. În mod clar nu vom aștepta ca la urcare. Dar nici nu mai îmi vine să ies să mai fac poze după ce am intrat aici la căldurică și am trecut în extrema cealaltă transpirând.
Nici nu am avut timp să ne dezmeticim bine că ne-a venit rândul la coborâre. Este încă lumină.
Cei drept am mai vrut să mai petrecem ceva timp pe sus, dar în timpul ăsta scurt cât am stat aici, adică vreo oră, am prins esențialul. Mai mult timp ar fi însemnat să savurăm, să contemplăm și în situația asta oricât de mult timp am mai fi stat tot nu ar fi fost suficient.
Ziceam noi că poate mai venim o tură și mâine, dar telecabina nu este chiar ieftină. Am crezut inițial că 30 lei este dus - întors și chiar ne gândeam serios să mai urcăm o dată, să prindem totul cu alți ochi, pe altă lumină, poate și cu niște fulgi de nea în peisaj. Dar faptul că 30 lei a fost doar un dus ne-a liniștit.
Acolo sus pe creastă se disting vreo 3 alpiniști. Ce apus de soare s-o fi văzând din acea poziție?!
Să pregătim acum programul pentru ziua de mâine: săniuș la Păltiniș. Deja scopul principal fusese atins, așa că restul elementelor din program vor veni ca bonus. Păltiniș nu e chiar aproape de Cârțișoara, este la 75 km, adica 1 oră și jumătate. Dar nu ne grăbim nicăieri, suntem în weekend la plimbare.
Dimineață ne trezim și noi ceva mai târziu. Profităm și noi. Nu mai dormisem de mult 10 ore într-o noapte. De fapt, nu ne-am trezit mai târziu ci doar mai odihniți pentru că am căzut de oboseală seara mai devreme. Eu cel puțin am adormit înaintea lui Răzvan.
Pe la 11 ne punem în mișcare spre Păltiniș. Și chiar într-o oră jumate eram la capăt de linie, la telescaun în Păltiniș.
Aici nu era prea mare agitație, ba chiar pot spune că nu era agitație deloc. Nu era coadă la telescaun. Erau câțiva schiori pe pârtie, coborau, se urcau rapid cu telescaunul și mai coborau încă o dată.
Nu pot să înțeleg de ce aici nu este la fel de aglomerat ca pe Valea Prahovei, că doar e tot weekend. Dar nici loc de dat cu sania nu prea văd. Dacă până acum ne-a plouat pe drum, acum a început să ningă.
Am mai văzut o pârtie tot aici în Păltiniș, câțiva kilometri mai jos, și acolo era ceva mai multă aglomerație. Chiar era dificil a găsi un loc de parcare. Am aflat ulterior că se numește Arena Paltoș și este cea mai renumită pentru Păltiniș. Acolo în zonă văzusem câțiva cu sănii, deci trebuie să existe și o pârtie pentru săniuțe.
Mai văzusem și mai jos un derdeluș mai puțin amenajat pe care se dădeau mai multe persoane cu sania. În ultimă instanță am putea să mergem acolo. Însă nu a fost nevoie, ne-am oprit la Arena Paltoș și am găsit pârtia de săniuțe. Între timp s-a terminat și ninsoarea, acum se înseninase.
Lui Răzvan i-a plăcut foarte mult prima coborâre cu sania. Doar că o tură i-a fost de-ajuns, a zis: "Gata!". Așa că am continuat doar noi să ne mai dăm de câteva ori.
Când l-a răzbit foamea pe Răzvănel am plecat. Ne făcusem oricum damblaua. Să mai tragem o fugă până la Bâlea Cascadă să mai facem niște poze la cascadă, dacă tot s-a înseninat. Coborând spre Sibiu ne-a atras atenția indicatorul Zoo și am oprit.
Am fost puțin uimiți să plătim doar 3 lei pe intrarea la zoo. Nu eram prea încrezător că avem ce vedea iarna la grădina zoologică. Însă am fost plăcut surprins.
Ei să fie oare renii lui Moș Crăciun?!
Cred că merge pentru o idee de design interior.
Să înțeleg că, de fapt, felinele hibernează iarna și nu ursul cum învățasem la școală?
Nu prea înțeleg cum rezistă cămilele astea la - grade când ele sunt obișnuite cu de-alde +40?!
Iar porcii ăștia sunt fenomenali, parcă sunt niște cameleoni ai noroiului.
La revedere zoo Sibiu!
Mâine pe drum spre casă mai vrem să testăm o altă pârtie de săniuș. Am cercetat puțin pe internet să vedem dacă găsim ceva pe Valea Prahovei. Singura informație găsită făcea referire la Pârtia Kalinderu. Păi gata, acolo vom merge! Citisem o informație într-un articol ceva mai vechi că partia de săniuțe este amenajată la capătul de sus al telescaunului. Un alt articol ceva mai recent decât anteriorul spunea că pârtia de săniuțe a fost mutată la bază. Asta se întâmpla în urmă cu vreo 2 ani. Altceva mai recent nu am mai găsit. Păi e bine! Nu prea voiam să plătesc telescaunul ca să mă dau cu săniuța.
Ajunși însă la fața locului am constatat cu uimire că pentru pârtia de săniuțe trebuie să urci cu telescaunul. Nu se poate! Trebuie să mai fie una și jos,
cu toate că toți pe care îi vedeam cu săniuțe se așezau la rând la telescaun. După ce întrebăm, ne convingem că este singura variantă. Acum să urcăm și noi, dacă tot am ajuns aici.
Sperăm să merite. Că pentru o pârtie de săniuș ca cea de la Păltiniș parcă nu aș fi plătit 20 lei.
Hai că plimbarea cu telescaunul a fost foarte plăcută. Am uitat imediat de supărare. Peisajul era superb. Iar când am ajuns sus am desoperit o priveliște și mai și. Hai că doar și pentru atât și tot își merită banii telescaunul.
Apoi pârtia de săniuș este extraordinară. Nu există niciun termen de comparație între aceasta și cea de la Păltiniș. Dacă la Păltiniș cam mergeai pe marginea unei văi și-ți cam era teamă să nu cumva să fugă sania într-acolo, aici aveai plasă laterală care făcea separarea de pârtia de ski. Dacă la Păltiniș aveai și înclinație foarte mică și la denivelări aveai mari șanse să rămâi în loc, aici nu se punea această problemă. Dincolo cursa era destul de scurtă, aici aveai timp să te bucuri de un parcurs ceva mai lung, iar la capăt te aștepta un delușor și o plasă pentru oprire forțată. Deci nu aveai șanse să ajungi la plimbare cu sania prin pădure. Un singur dezavantaj era aici la Bușteni, cam oboseai urcând cu sania înapoi la deal.
Răzvănel s-a bucurat din nou doar de o coborâre cu sania, preferând apoi să culeagă conuri de brad și coaja de pe copaci.
Mami și tati, în schimb, nu se mai săturau de săniuș. Au redescoperit plăcerea de a zbura cu sania pe zăpadă. Cornelia nu s-a demoralizat nici după ce ea și sania au ales să meargă pe drumuri separate într-una din coborâri. Iar pe mine nu m-a mai suportat sania și a pârâit de ciudă sub mine. Bine că nu s-a făcut bucăți și am putut continua, cu toate că părea destul de afectată de crăpături. Am învățat traseul optim ocolind denivelările care îți zguduie fiecare particică a corpului, dar mai cu seamă coloana vertebrală. Și astfel am reușit să intrăm cu viteză maximă în plasa de la capătul pârtiei. Ne-am făcut de cap.
Și dacă nu ne anunța Răzvan că i s-a făcut foame, probabil că am mai fi tot continuat. Dar lasă că ne-ajunge. Să mai mergem și acasă.
Pe direcția noastră de mers traficul era de bun simț. Pe contrasens în schimb era bară la bară de parcă abia acum începea weekend-ul. Și totuși era luni. Dar probabil vacanța copiilor a jucat un rol important.
Am avut impresia că în București este mult mai multă zăpadă decât în oricare din localitățile prin care am trecut. Iar de la Comarnic am rămas fără zăpadă deloc.
