Republica Moldova - Cetatea Soroca și buncărul sovietic de la Olișcani

Astăzi mergem la Cetatea Soroca. Practic aceasta a cam rămas singura cetate de pe teritoriul Republicii Moldova, căci Cetatea Tighina a fost preluată de Transnistria.

Ne bucurăm iar de frumusețea de drum ce venea de la Chișinău și continua spre Soroca.

Intrarea în Soroca pe care ne-o indica gps-ul era închisă, așa că ocolim. Cu ocazia asta admirăm palatele de pe renumitul Deal al Țiganilor din Soroca.

Parcăm chiar lângă cetate. Nu avem loc la umbră.

Am putea prinde ultima intrare înainte de pauza de prânz, dacă mă grăbesc să cumpăr bilete. Fug repede la casa de bilete ce era undeva la 50-100 m în lateralul cetății. Și intrăm în cetate.

Ne plimbăm pe jos.

Ne punem o dorință aruncând un bănuț în fântână.

Ne plimbăm pe sus.

Și revenim să ne mai punem o dorință aruncând un bănuț și în cealaltă fântână.

Nu de alta, dar am observat că dorința ce ne-am pus-o aruncând un bănuț în butoiul de vin s-a împlinit. Am primit elefantul!

Astăzi, de ziua copilului, ne plimbăm cu trocariciul tras de atv.

Luăm apoi tărăbuțele la rând să mai cumpărăm de la fiecare câte ceva.

Cristina aflase de un obiectiv nou în Soroca: Lumânarea Recunoștinței. Păi să mergem să îl vedem. Dăm iar peste drumul închis. Însă ni s-a permis trecerea dacă vrem să mergem la Lumânarea Recunoștinței.

Acest monument a fost ridicat în cinstea tuturor autorilor anonimi care au construit folclorul românesc, iar Miorița este principala epopee la care se face referire.

656 de trepte am avut de urcat până sus la monument.

656 se spune că este un număr simbolic, reprezentând numărul de cuvinte din balada Miorița. Am vrut și eu să verific veridicitatea acestei informații. Am luat câteva variante de Miorița și le-am numărat cuvintele. Au ieșit în jur de 400. Of, ce om mai sunt și eu!? Mai bine nu le mai număram, căci am stricat o idee plină de farmec. Însă numărul de trepte a fost verificat de Cornelia și chiar atâtea sunt.

Efortul depus este răsplătit cu o frumoasă priveliște asupra râului Nistru.

Se vede chiar și Cetatea Soroca de aici.

În interiorul monumentului ne așteaptă o doamnă profesoară ce ne povestește câteva lucruri despre Lumânarea Recunoștinței, iar apoi ne recită câteva versuri de creație personală.

Acum ar trebui să vizităm câteva mănăstiri din nordul Republicii Moldova, apoi Conacul Pommer și Parcul Țaul de la Dondușeni. E clar că nu avem timp pentru toate. Am putea să mergem să vedem Mănăstirea Cosăuți și apoi să mergem la Conacul Pommer. Însă a mai apărut o idee, să mergem să vedem Buncărul sovietic pe care l-am ratat ieri. Adevărul e că parcuri și conace am mai văzut, însă buncăre nu. Deci ne îndreptăm spre buncărul sovietic.

Am oarecare emoții cu buncărul ăsta. Dacă mergem până acolo și nu ni se permite să îl vedem?!

Înainte de a ajunge în localitatea Olișcani, gps-ul ne zice să facem dreapta pe un drum cu dale de beton, îngust cât să încapă o mașină. Intrăm direct pe acest drum fără a sta pe gânduri. Mergem parcă prin pustietate. La început era ceva mai multă lumină. Apoi ne afundam din ce în ce mai mult în pădure. Drumul pe gps se terminase, în realitate el continua, însă vegetația de pe margine drumului parcă voia să ne încetinească înaintarea, atingându-ne mașina din ce în ce mai mult. La un moment dat a dispărut un rând de dale, cel de pe mijloc. În locul rămas liber era acum un șanț sănătos. Acum nici de-am vrea să întoarcem nu am avea cum. Trebuie să continuăm mergând cu roțile pe dalele laterale, însă aveam impresia că spațiul din mijloc este așa mare încât doar jumătate din fiecare roată merg pe dalele laterale. Dacă-ți fugea roata puțin, acolo rămâneai. Hai că au dispărut și restul dalelor de beton, acum vegetația ne fâșâie și pe sub mașină. Dar poate e mai bine așa. Eu propun să ne oprim unde se va mai lărgi puțin drumul, să lăsăm mașinile și să continuăm pe jos, căci nu ar trebui să mai fie mult. Pe tot parcursul drumului erau din loc în loc intersecții cu drumuri la fel de înguste, perfect perpendiculare pe acesta. 

Am găsit și locul unde să putem întoarce mașinile. Continuăm pe jos.

Gps-ul îmi spune că ar mai fi cam 500 de metri. Parcă așteptam ca din moment în moment să iasă din pădure niște soldați să ne întoarcă din drum zicându-ne că am intrat într-o zonă interzisă. Apoi mă linișteam știind că nu am văzut niciun semn cu trecerea oprită.

Ajungem într-o deschidere largă. Deja se văd niște dărâmături.

Aici e buncărul!

O panglică albă stă întinsă perpendicular pe drum, zicându-ne parcă că nu avem voie să trecem mai departe. Asta-i bună! Am ajuns până aici și nu ne uităm mai de aproape?! Nici nu am stat pe gânduri și am trecut cu toții pe sub panglică.

În capătul celălalt al buncărului se vede o mașină cu ușile deschise. Se vede că mai este cineva pe aici. Apoi începe un câine să latre. Noi stăteam și admiram clădirea subterană, când se apropie de noi paznicul.

Nu pare a avea gânduri să ne pună pe goană. Ne-a zis că nu avem voie să intrăm aici, dar ne-a lăsat totuși să admirăm. Ba chiar mai mult de atât, ne-a și povestit câte ceva.

Buncărul acesta a fost construit pentru a deveni un centru de comandă, însă nu a ajuns să fie dat în folosință pentru că trupele sovietice s-au retras înainte de finalizarea lui. Mai există încă 2 buncăre similare: unul în Belarus și altul în Kazakhstan. Și în Ucraina nimic? întreb eu. Nu, nu în Ucraina.

Buncărul are 11 etaje în subteran. Mare parte din etaje erau acoperite de apă provenită de la un izvor din apropiere, iar la ultimele etaje apa este chiar înghețată.

Ei reprezintă o firmă particulară, angajată de stat pentru dezmembrarea acestui buncăr.

De fapt sunt 2 buncăre construite unul lângă altul.

Nu știu, dar eu mă gândeam că ar fi fost un obiectiv care ar atrage foarte mulți turiști. Dar poate este prea multă bătaie de cap pentru întreținerea și amenajarea lui ca atracție turistică. Chiar și așa, înțeleg că au tot venit să vadă buncărul oameni din toate colțurile lumii: italieni, germani, americani.

"Dacă vreți să vizitați buncărul în interior, dați și voi ceva, dacă nu, stânga împrejur și valea!"

Acestea fură vorbele paznicului. Așa că ne vedem de drum. Mergem spre Mănăstirea Dobrușa.

Și acum înapoi spre Bălți.

Avem de sărbătorit cum se cuvine ultima noastră seară în Republica Moldova. Mâine seară vom dormi în România.

Detalii
data
1 iunie 2018
Comentarii