Vârful Ineu (Munții Rodnei) - primul nostru vârf de peste 2000

Se făcea undeva în urmă cu vreo 5-6 ani să fim invitați într-o escapadă de weekend prelungit la o cabană din Munții Rodnei. Nu știam exact care era planul, dar nici prea tare nu ne interesa atât timp cât eram între prieteni. Drumul din București până acolo nu e unul prea scurt, astfel nu se cade a merge încolo doar pentru un simplu weekend. O zi ai petrece-o pe drum la întors și cealaltă pe drumul de întors, și cam ăsta e weekend-ul. Nu poți decât să te bucuri de o seară, eventual prelungită până spre dimineață. Însă oricum ar fi, înseamnă să nu te îndepărtezi prea tare de cabană. Și să ajungi la munte fără să te bucuri de o plimbare în natură, parcă nu sună a excursie la munte. Plecând de vineri din București, vineri cel târziu la prânz, îți rămâne ziua de sâmbătă efectiv pentru un program personalizat. Vineri seara, ajunși la destinație, am aflat și planul pentru a doua zi. Gazda urma să plece cu noaptea în cap la cules de afine și merișor. Și, mergând cu dubița, ne putea lua și pe noi o bună bucată de drum, să facem economie de timp și energie. Eventual ne putea culege și pe drumul de întoarcere. Suna bine. Singura problemă mai rămânea trezitul din zori, dar cine se scoală de dimineață departe ajunge. Așa că a rămas stabilit, ne vom destrăbăla mai pe "fast forward" în seara asta.

Nu-mi mai aduc aminte cât de dificil a fost trezitul de dimineață. Asta nu poate să însemne decât că nu a pus destul de multe și memorabile piedici. Nu se luminase bine de ziuă și eram deja îmbarcați si așteptam plecarea. Eram 7 la număr și pe niciunul din noi nu ajutase prea mult spălatul pe ochi cu apă rece. Pentru că niciunul din ei nu are o prezență publică pe internet, o să mă străduiesc să le păstrez anonimatul. Aveam în continuare ochii lipiți. Dacă mai făceam pași pe-afară, frigul avea grijă să ne țină treji, însă intrând în dubiță, la dos, Moș Ene venea și ne atârna greutăți de gene. Cele 10 minute cât am așteptat gazda să-și adune ustensilele de pieptănat arbuștii au durat parcă o veșnicie.

În timpul ăsta s-a făcut o analiză și s-a ajuns la concluzia că nu încăpem toți în dubiță, așa că am mai atașat o mașină la caravană, într-una fetele, respectiv în dubiță, și în cealaltă băieții. Eu se pare că (m-)am fost asociat găștii de fete.

Într-un final, după câteva sughițuri ale motorului, despre dubiță vorbesc, ne punem în mișcare. Și mergem, și mergem, cale de vreo oră cred, timp în care nu prea vedeam nimic afară,  o dată că geamurile erau afumate de noroi, că nu îi mai puteam zice praf, și apoi că afară nu se luminase încă bine. Legănatul mașinii, căci nu mergeam pe asfalt, ci pe drum forestier, împreună cu lipsa peisajului de admirat, mă împingeau bine spre somn. Și cel mai probabil am și ațipit de câteva ori că m-am trezit la un moment dat auzindu-mi propriile sforăituri. Nu pot spune același lucru și despre ceilalți. Vreo 2 fete nu se împăcau deloc cu legănatul acesta, din cauza răului de mașină. Dacă se mai și gândeau că mergem pe marginea prăpastiei, răul era și mai și. Probabil subconștientul lucra să le prezinte diverse scenarii de film cu noi în rolurile principale.

Am ajuns și la limita parcului unde ne aștepta o barieră cu lacăt. Bun așa, acum să vedem unde întoarcem mașinile. Dar stai că gazda noastră nu pare să își facă probleme. Iese din mașină, se îndreaptă spre barieră și se apucă de meșterit pe acolo pe sub ea. Stătea la un moment dat atârnat sub barieră de credeam că a alunecat și e pe punctul să cadă.

Dar nu, se pare că asta era poziția din care putea să meșterească mai bine la lacăt. Nu trecură 2 minute și văd că se ridică învingător și împinge și bariera la o parte.

Să continuăm! De aici nu a mai fost mult de mers cu mașina. Am ajuns și la locul în care să ne zică: "Gata, am ajuns!". Unde-om fi ajuns!?

Că nu văd niciun reper să înțeleg că aici se termină ceva sau că de-aici începe altceva. Mă simt cam aerian. Habar n-am unde suntem, încotro trebuie să o luăm. Nu știu absolut nimic despre traseul ce urmează să îl facem, nici durată nici dificultate. Ba chiar mai mult, nu știam nici cum se urmărește un traseu marcat. Bine că aveam un conducător de trupă care mai fusese pe acest traseu. Ne luăm rucsacii în spate și hai la drum. Nu facem doi pași și ajungem în dreptul unor indicatoare.

Hai că încep să mă mai luminez puțin, dar nu prea tare că n-am înțeles prea bine ce vrea sa zică harta. Dar nu contează, să mergem.

Am urcat printr-o multitudine de jnepeni, și-am făcut și stânga, și dreapta, ce eram eu deja dezorientat, acum ajunsesem și mai și. Din ultima tufă de jnepeni am ieșit în fața unei frumoase întinderi de apă, era Lacul Lala Mare.

Nu mai auzisem de el. Ce să-i faci dacă ai stat ca struțul cu capul în nisip până acum!? Numele mi s-a părut puțin hilar. Apoi să aud că mai există și un Lala Mic; aici nu prea se practică acordurile mă întreb eu, căci m-aș fi așteptat măcar să îi zică Lala Mică. Frumos Lacul Lala Mare, loc numai bun de popas, mai ales că unii din noi chiar obosiseră. Apa rece a lacului are o mare putere de înviorare, dacă o folosești pentru a-ți îndepărta burboanele de sudoare apărute pe frunte. Acum nu ne mai venea să plecăm de aici. După ceva vreme am reușit totuși să ne urnim, însă nu toți.

Doi dintre noi au hotărât că pentru ei a fost suficientă plimbarea, vor rămâne aici, la lac, și ne vor urmări în continuare prin binoclu.

Înainte de a ne apuca mai serios de urcat am mai avut o porțiune relaxantă, de plimbare. Am trecut pe lângă Lacul Lala Mic, până la care am tras doar eu o fugă să îi fac o poză.

În comparație cu Lala Mare, este într-adevăr mai mic. Și acum, după ce știu cât de frumos este văzut de sus, de lângă el parcă nu are același farmec. Și-acum să mai și urcăm.

Traseul ocolea puțin pentru a face urcușul mai puțin abrupt. Însă unul din noi s-a plictisit de atâta mers și a zis că pe de-a dreptul va fi mai rapid și mai puțin istovitor. De-a dreptul a însemnat să taie serpentina, urcând pieptiș.

Ce să zic!? Mai rapid a fost, căci a ajuns înaintea noastră sus. De scurt este evident că a fost mai scurt. Partea cu mai puțin istovitor nu prea o cred, având în vedere că l-am găsit cu limba scoasă. Și ar mai fi un aspect, este mai periculos, dovadă că îi cam tremurau picioarele când am ajuns lângă el.

A avut nevoie de ceva mai mult timp să își tragă sufletul și să își revină. Dar cel puțin el nu s-a întâlnit cu dulăii de stână.

Ne-a lăsat doar nouă această onoare. Când ajunsesem și noi să privim încotro se continuă creasta, apucasem să citim că mai sunt vreo 16 ore până la următorul vârf important,

ne-a atras atenția un hămăit ce venea dintr-o ramificație laterală a crestei și se apropia. Mai mult forțați de bestiile gălăgioase am renunțat la admirat și ne-am văzut de drumul nostru.

Am ajuns și la ultima linie dreaptă spre vârf, mai avem doar jumătate de oră.

Suntem din ce în ce mai nerăbdători să ajungem sus, să vedem cum e sentimentul când privești totul de la înălțime.

Aici parcă se îngustează totul, prăpăstiile se adâncesc de-o parte și de alta.

Vântul începe să își facă simțită prezența, că doar suntem expuși în creastă.

Uneia din fete i se face teamă și rămâne la baza vârfului. Noi mai facem 2 pași și ajungem pe vârf.

Aici ne așteaptă o bornă care să ne înștiințeze că am ajuns pe Vârful Ineu, la altitudinea de 2279 m.

Ne-a cuprins un sentiment de exaltare, chiar dacă ceața nu ne permitea să vedem nimic în zări, măcar puteam să vedem Lacul Lala Mic.

Nu ne puteam da seama că suntem cu adevărat sus de tot, doar borna aceea ne putea convinge că am ajuns în vârf. Faptul că vârful ne cam sufla din toate direcțiile, de-ți era teamă să stai drept în picioare, îl puteam socoti o altă dovadă că suntem sus. Nu știu cine ar putea să ne contrazică toate simțurile, căci sentimentul era unic, unul pe care nu-l mai simțisem până atunci. Sângele ne curgea prin vene cu o viteză de nedescris. De-abia după câteva minute ne-am dat seama în ce frig stăteam. Și de n-ar fi fost frigul să ne gonească de pe vârf, sigur am mai fi stat pe acolo. Așa că am hotărât să coborâm puțin mai la dos să luăm masa. Între timp își făcuse curaj și ce-a de-a 5-a persoană și a urcat pe vârf. O pauză binemeritată, ne atinsesem ținta, acum puteam să stăm liniștiți să ne savurăm senvișul.

Nu știu unde ne-am mai putea grăbi acum, dar se pare că unii dintre noi se gândeau la cei rămași la lac, că se vor fi plictisit de-acum de-atâta așteptare și apoi mai este și gazda ce ne-așteaptă la mașină, că o fi terminat de cules toate afinele și merișoarele.

Așa că o pornim ușor la vale. De data asta nu ne-am mai întâlnit cu turma de oi și a ei protectori fioroși. Coborâm noi până la o răscruce de drumuri și ne uitam cu jind spre un alt vârf ce îl puteam zări în față, la nu foarte mare distanță.

Aflăm că este Vârful Ineuț, fratele mai mic a lui Ineu. Păi și nu tragem o fugă până acolo?! Că înălțimea lui de 2222 m ne atrage ca un magnet. Se pare că doar Cornelia trăgea spre a urca încolo, nu a durat mult și m-a cooptat și pe mine. Eram 2 la 3, dar puterea ei de convingere nu trebuie subestimată, balanța s-a înclinat rapid invers cu scorul 3-2 și apoi 4-1. Cu doar unul rămas împotrivă, săracul nu a mai avut încotro decât să se supună majorității. Urcând și pe Vârful Ineuț aveam ocazia să coborâm pe un traseu diferit față de cel de urcare, lucru ideal pentru orice excursie. Singura problemă era că gașca era un pic cam obosită.

Am pornit din nou la deal cu un elan vizibil mult mai mic. Noroc că urcușul nu a fost foarte solicitant și am ajuns numaidecât în vârf. Aici nu am găsit nicio bornă, niciun panou, care să ne confirme că am ajuns pe vârf. Privind puțin împrejur și nemaivăzând altă movilă mai înaltă, am conchis că aici trebuie să fie Vârful Ineuț. Hai că am făcut bine că am ales să urcăm și încoace. Acum s-a mai ridicat ceața și mai vedem și noi împrejurimile.

Dacă am fi coborât, nu mai vedeam noi peisajele astea.

Și-acum avem doar de coborât, în linie dreaptă, până jos.

Traseul se bifurca la un moment dat, din drumul nostru aproape drept mai pleca o ramură spre dreapta, îndreptându-se către o nouă culme colorată cu flori de rododendron. Acesta am aflat ulterior că se numește Vârful Roșu. Numele nu cred că este prea dificil de ghicit de unde își are originea. Dacă am fi venit aici într-o altă perioadă a anului și nu am fi surprins această imagine, în care tot versantul este colorat în roșu, să zicem că nu am fi avut de unde să bănuim. Dar așa nu aveam niciun dubiu. Era prima oară când ne întâlneam cu un munte colorat in roșu. Auzisem de rododendron, azalee avem și acasă, în glastră. Dar nu mi-aș fi putut imagina că poate decora un munte într-o astfel de manieră. Aveam să aflăm ulterior, de la gazdă, că bujorul de munte înflorește de 2 ori pe an, astfel poți avea parte de această priveliște atât primăvara, cât și toamna. Acum nu mai aveam timp să facem un ocol și până pe Vârful Roșu, dar rămâne pe listă pentru o dată viitoare.

Nu ne-au păsuit jnepenii nici la coborâre.

Acum parcă au fost și mai uricioși. Cineva a ținut un ritm mai alert la coborâre, pentru că se plictisiseră rău cei rămași la lac, și mai și înghețaseră de frig. Astfel mi s-a părut că am ajuns foarte repede la mașini, și nu am mai trecut pe la Lacul Lala Mare.

Au avut și ei cu ce să ne facă în ciudă. Cât au privit ei prin binoclu și au analizat fiecare stânculiță a acestor munți, au văzut și o capră neagră. Lucru pe care noi l-am ratat. Nu văzusem niciodată o capră neagră în realitate și acum probabil am trecut pe lângă ea și nu am văzut-o. Acum nu prea ne venea nouă să credem că au văzut ei capră neagră, ci doar zic așa să ne facă în ciudă, dar aveau și dovada, îi făcuseră poze prin binoclu. Deci nu aveam ce contesta.

Să mergem înapoi spre cabană și să depănăm lângă foc fiecare ce-a văzut și ce-a simțit în această zi.

Detalii
Data excursiei
24 septembrie 2011
Etichete:
muntii rodnei
Comentarii