Astăzi s-a anunțat o vreme ploioasă și se pare că nu s-au înșelat.
În mod normal aveam în program să urcăm din Kaprun la Ghețarul Kitzsteinhorn și să mergem la Peștera Eisriesenwelt. La Kitzsteinhorn nu putem merge pe vremea asta.
Însă Peștera Eisriesenwelt este destinația perfectă. Citisem pe site-ul peșterii avertizări referitoare la aglomerația ce se creează în zile ploioase. Poate ar fi bine să ținem cont de asta și să nu ajungem la ora 12 să o vizităm.
Vremea mohorâtă trage la somn. Dimineață parcă nu-ți vine să cobori din pat. Hai să mai lenevim puțin. Apoi preparăm micul dejun și ne lungim puțin și cu ăsta. Ajungem gata de plecare pe la 11 fără ceva. Și cu un drum de 50 km de parcurs am ajuns cum nu se putea mai bine, la 12 fără un sfert, la indicatorul ce ne scotea de pe șoseaua principală conducându-ne spre peșteră.
De aici urmează un drum de vreo 5 km de urcat pe serpentine până la casierie. Însă înainte de a intra pe acest drum ne întâmpină un reprezentant al peșterii spunându-ne că parcarea de sus este plină. Ce alternative avem? Păi să mergem la gară, să căutăm un loc de parcare acolo și de acolo să luăm un microbuz care ne va duce la peșteră. Sau să ne întoarcem peste 3 ore când se va mai elibera parcarea. Varianta de așteptare este exclusă pentru că nu văd a ne garanta că vom mai avea timp să vizităm peștera. Deci ne rămâne doar varianta să căutăm loc de parcare la gară sau în altă parte căci nici la gară nu am găsit, lucru care era de așteptat de altfel. Am lăsat mașina până la urmă pe marginea drumului principal la 1,5 km depărtare. Nu era chiar un loc de parcare, dar nu eram deloc singura mașină parcată acolo, căci toate parcările erau pline.
Am pornit în grabă pe jos pentru că următorul microbuz era peste un sfert de oră și speram să îl prindem.
Ajungem în stația de plecare microbuze. Aici ne aștepta o coadă interminabilă pentru îmbarcare și o altă coadă imensă la casa de bilete pentru autobuz.
Să ne liniștim! De acum totul se va derula în ritmul impus de aglomerație. Mi se părea că stăm pe loc și timpul trece. Și ploaia măruntă era foarte enervantă. Având în vedere că este de-abia ora 12:30, vom pierde cel mai probabil toată ziua, dar cel puțin vom vedea această peșteră. Mi-a trecut prin cap de vreo 2 ori gândul să renunțăm, însă pe vremea asta nu aveam altceva mai interesant de făcut și în plus nu mai aveam când să vizităm peștera aceasta în altă zi. A doua zi urma să plecăm mai departe spre Germania și aveam deja de urcat la Ghețarul Kitzsteinhorn, lucru amânat tot din cauza vremii de astăzi, pe lângă programul normal al zilei de mâine, cu vizitarea Cascadelor Krimml. Să ne obișnuim cu gândul că vom petrece astăzi toată ziua stând pe la cozi, în ploaie, însă pentru un scop nobil: vizitarea Peșterii Eisriesenwelt. Și cred că a avut efect, a început să se miște parcă mai repede coada. Am cumpărat bilete, ne-am așezat la coadă la autobuz, unde bineînțeles că nu am intrat în primul, dar cel puțin am avut loc în cel de-al doilea. Privind în spate mi se părea că nu mai erau așa mari cozile în urma noastră. Trag concluzia că am prins maximul de aglomerație posibil. Putem spune că am verificat și veridicitatea avertizărilor de pe site.
Coborâm din autobuz la vreo 100 m distanță de casa de bilete pentru telecabină și peșteră. Facem 2 pași și ne oprim la altă coadă.
Și totuși ar mai fi fost locuri de parcare libere pe aici... Să nu ne mai facem gânduri amare, că mai avem de rezistat ceva timp pe aici. Ploaia ne acompaniază în continuare.
Poate ar fi fost mai bine dacă ne-am fi încălțat cu ghetele de drumeție pentru că acelea cel puțin erau impermeabile. Așa, prin adidași am cam început să simt umezeala. Înaintăm ușor, ușor și la coada asta. Ajungem în față, cumpărăm bilete pentru peșteră + telecabină, că doar nu om urca acum 3 ore pe traseu, prin ploaie.
Urcăm vreo 20 de minute pe jos și ne oprim la altă coadă, coada de la telecabină.
Hai că nu sunt decât câteva serpentine până sus. Cursa telecabinei nu durează decât 3 minute. Asta poate fi privită și ca un lucru bun totuși, mai puțin timp de așteptat la coadă.
După telecabină mai urmează 20 de minute de mers pe jos până la intrarea în peșteră. Pe drum aveam 2 variante: să mergem pe scurtătură, printr-un tunel săpat în munte,
sau prin exterior, să admirăm peisajele. Nu știu dacă era cineva care opta pentru varianta ocolită, având în vedere că afară ploua, că nu prea aveai ce vedea din cauza ceței și că te grăbeai să ajungi să vezi mai repede minunăția din interiorul peșterii.
Încă puțin
și ajungem la intrarea în peșteră.
Aici avem de ales între 2 cozi: una mai mare, de vreo 30 persoane, pentru ghid în engleză și alta mai mică, de vreo 5 persoane, pentru ghid în germană. Am ales-o bineînțeles pe cea mai mare, gândindu-ne că la cât am așteptat, măcar să și înțelegem ceva din spusele ghidului. Aproape că am zis că avem noroc când am văzut că imediat a venit un ghid de engleză, însă la 2 persoane în fața noastră s-a închis portița, doar atâtea persoane poate prelua. Între timp se mărise considerabil și gașca de vorbitori de germană. 2 ghizi de germană au venit apoi până să ne vină și nouă rândul.
Iacătă-ne în sfârșit în peștera cu cel mai mare ghețar din lume. În interior nu este amenajat niciun sistem de iluminare. Iluminarea se face cu lămpi cu carbid, astfel la fiecare 4-5 persoane ne înmânau câte o astfel de lampă.
Fotografiatul în peșteră este interzis, dar nu prea știu cum ai putea să faci cine știe ce poze în bezna asta. Ca să avem imagini din peșteră am cumpărat niște vederi.
Suntem avertizați că vom avea de urcat mai întâi 700 de trepte și apoi vom coborî 700 și tot turul va dura puțin peste 1 oră. La început nu se distingea prea bine pe unde vine ghețarul, puteam doar să ghicim cumva forma lui. Vedeam marginea din apropierea noastră, însă în depărtare nu prea ne dădeam seama cum e. Dar pe partea cealaltă a ghețarului apăru un grup care încheiau circuitul și cu ajutorul luminilor acestora am reușit să întregim imaginea de ansamblu a ghețarului. Și asta e doar baza. Parcă ar fi limba ghețarului în curgere. Și noi vom urca acum să vedem mai sus de unde vine. Mai sus blocul de gheață parcă devine mai voluminos și parcă ne forțează să ne apropiem cu scara de tavan pentru a trece pe deasupra lui. Nu peste tot a fost posibil acest lucru, astfel a fost necesară săparea unui tunel prin gheață pentru a putea continua.
Am descoperit o zonă în care datorită curenților de aer gheața a fost sculptată în mod natural creând imense forme pe care speologii le-au asemuit și denumit după niște animale. Ce mi s-a părut foarte interesant este că în fiecare an la redeschiderea peșterii, aceste sculpturi sunt mult diferite față de anul precedent.
Destul de frig în peșteră.
Și am adunat ceva, ceva umezeală de la ploaie, plus sudoare de la efortul urcării, astfel pauzele prea lungi aveau ca efect tremuriciul. Și evitam sub orice fel inspirația pe gură. Noi ca noi, dar cum să îl convingi pe Răzvan să nu tragă aer rece pe gură?! După ce a adormit a fost mai ușor...
Este într-adevăr un ghețar imens în această peșteră și dacă te gândești că acesta se mai întinde încă aproximativ 40 km, prin galerii care nu sunt deschise publicului, putem spune că este într-adevăr ceva cu totul special, ce merită văzut și care a meritat tot efortul și toate greutățile prin care am trecut astăzi.
Ieșim din peșteră cam pe când ar trebui să fi fost ultima intrare, însă pe drum am mai văzut destul de multe grupuri de oameni ce de-abia urcau spre peșteră.
Probabil că și-au prelungit puțin programul pentru a satisface toată cererea. Acum bineînțeles că mai trebuie să mai stăm puțin la coadă la telecabină și la coborâre
și apoi cam gata. La autobuz am intrat în primul care a venit. Între timp se oprise și ploaia. Facem o poză Castelului Hohenwerfen,
pe care nu mai avem timp să îl vizităm, căci s-a închis demult. Mai aveam un singur stres, cu locul unde am parcat mașina. Între timp cam dispăruseră toate mașinile parcate acolo, mai era doar a noastră. Dar totul era în regulă.
