Se făcea că odată demult ne plimbam pe undeva prin nordul Modolvei. Și aflasem cumva despre o floare minunată, pe lângă a cărei rezervații tocmai treceam. Bineînțeles că ne-am oprit să o căutăm. Îmi aduc aminte că am bătut o parcelă de pământ în lung și-n lat. Nu am găsit nici urmă de vreo floare. Poate nu eram în locația potrivită sau poate nu eram în perioada potrivită. Sezonul nu cred să îl fi greșit, din câte îmi aduc aminte era primăvară. Niște frunze ce ar fi putut fi ale unor flori am văzut pe acolo, însă în lipsa florilor nu ne pricepem să concluzionăm dacă ele aparțineau plantei căutate. Am abandonat căutările. Și astfel s-a încheiat prima încercare de a găsi laleaua pestriță.
După câțiva ani ne-a fost stârnită din nou curiozitatea de a vedea laleaua pestriță. Eram în peregrinaj prin Arad și am aflat de existența unei alte rezervații în această zonă. Nici de această dată căutarea nu a fost încununată de succes. Etichetăm eșecul cu numărul 2.
Anul trecut, cum facem adesea schimb de poze de pe unde umblăm fiecare, Mihai ne trimite o poză cu o floare. Am recunoscut-o imediat. Era chiar floarea pe care o căutasem fără succes în mai multe rânduri. În acel moment se reactivase în mine dorința de a o vedea pe viu. De data asta chiar simțeam că aveam șanse mari de reușită. Eram în stare să plecăm imediat în direcția Târgu Jiu. Doar că nu s-au aliniat planetele și am fost nevoiți să amânăm până anul ăsta. De data asta nu am mai ratat. Mihai s-a dus săptămâna trecută, a tatonat terenul, a văzut că deja au apărut, multe dintre ele având doar boboci nedesfăcuți. Păi weekend-ul imediat următor este cel mai bun moment pentru a merge să le vedem. Vremea ne-a pus la încercare, să vadă cât de fermi suntem pe poziție, cât de tare ne dorim să o vedem. A dat cu ploaie de joi până sâmbătă inclusiv. Poate altcineva dac-ar fi fost în locul nostru, s-ar fi răzgândit. Păi dacă duminică se prognozează șanse foarte mici de precipitație, înseamnă că duminică vom merge să o vizităm, chiar dacă asta înseamnă să facem drumul București - Târgu Jiu, dus - întors într-o singură zi.
Astfel că duminică dimineață pe la ora 7 plecăm din București cu direcția Târgu Jiu. Trafic lejer, la ora 11 eram ajunși la coordonatele ce ni le furnizase Mihai.
Ne mulțumim să lăsăm mașina lângă prima sondă dezafectată, adică la nici 50 de metri după ce am părăsit șoseaua.
În continuare drumul e de pământ, iar după atâta ploaie nu se știe ce surprize ne-ar putea aștepta.
Și oricum nu cred că am mai fi mers prea mult cu mașina, căci de aici se poate vedea începutul pădurii. Ne punem bocancii în picioare, căci am venit pregătiți cu încălțăminte de schimb, așteptându-ne să găsim teren foarte nămolos și nu am fi vrut ca acest aspect să ne strice planurile.
Doar câteva bălți ne stau în cale, în rest drumul este destul de tare sub bocanc. Am fi putut trece lejer si cu mașina până la începutul pădurii. După vreo 200 de metri dăm peste o deschidere mai mare, ca o parcare ce ar fi putut acomoda ceva mai multe mașini.
De aici nu cred că s-ar mai încumeta nimeni să continue cu mașina. Și oricum de acum ar trebui să stăm cu ochii geană după lalele, lucru mai greu de realizat din mașină.
"Asfaltul" pierde din consistență considerabil, dar putem continua fără probleme pe jos. Nu este chiar ușor să urmăm tot timpul cărarea, ce avea lățimea unei mașini, din cauza bălților și noroiului, însă găsim variante alternative de a merge prin pădure, pe de-a dreptul ori pe iarbă ori prin frunziș. Nu mergem cine știe ce distanță și parcă vedem ceva roz la nivelul solului, la câțiva pași mai spre dreapta față de aleea principală. Să fie oare?! Chiar așa repede?! Chiar da!
Suntem deja mulțumiți. Am scăpat de teama aceea că iar nu vom găsi nimic.
Câțiva pași mai încolo vedem alta.
Uite încă una!
Și încă una!
Și o pereche!
Toată familia ne-am pus pe făcut poze.
Acestea cred că au înflorit de săptămâna trecută.
Se vede că le place terenul mlăștinos.
Acum suntem în căutarea unui grup mai numeros de lalele pestrițe, să putem prinde mai multe într-o poză.
Însă cam greu să prindem mai mult de 2-3 într-o poză.
Adevărul e că pozele văzute pe internet ne-au creat așteptări destul de mari.
Chiar dacă nu vom găsi mai multe grupate, ne declarăm extrem de mulțumiți cu ce am văzut până acum.
Am văzut lalele, una mai frumoasă decât cealaltă.
Dar toate lalele stau cu capul plecat spre pământ. Oare ce ne ascund ele dedesubt?
Dacă ar trebui să plecăm acum, nu ne-ar părea rău după nimic. Însă este abia ora 12, nu ne grăbim chiar așa tare să ne întoarcem la București și alte planuri pe ziua de azi oricum nu avem.
Îi trimit o poză lui Mihai, alături de mulțumiri pentru că ne-a împărtășit locația acestui loc superb. Și din vorbă în vorbă mai aflu câteva detalii, mi-au rămas în minte câteva cuvinte cheie: un canal cu apă greu de traversat și o potecă secretă. Păi cum să fi ajuns noi așa aproape și să nu vină și ei să ne vedem?! Dar până vor ajunge ei, am putea să ne folosim de impulsul primit, să continuăm, probabil mergând mai adânc în pădure vom găsi un loc cu și mai multe lalele pestrițe. Am găsit mai multe persoane care culegeau leurdă. N-ar fi rău să strângem și noi pentru o salată.
Uite că am dat și peste canalul de care vorbea Mihai,
iar drumul trece chiar pe lângă el.
Și într-adevăr nu e chiar ușor să găsești un loc să îl traversezi.
Pe partea cealaltă trebuie să fie ceva și mai frumos! Deschiderea asta printre copaci îmi imaginez a fi poteca secretă.
Răzvan ne zice că a văzut o căprioară traversând poteca. Noi nu am văzut nimic.
- I-ai făcut poză?
- Nu!
- Data viitoare să îi faci poză ca să te credem.
Nu era vorba că nu l-aș fi crezut, doar încercam să îl îndrum să pozeze absolut tot ce i se părea interesant, aparte.
Nu trecu mult și veni cu poza la noi...
Mai zi ceva dacă mai ai ce!
Ne apropiem de marginea canalului, în dreptul potecii secrete.
Pare că avem șanse să îl traversăm.
Am alunecat noi puțin la urcare pe partea cealaltă, însă ne-am descurcat. Și uite că suntem și pe partea cealaltă a canalului.
Într-adevăr aici parcă suntem în altă lume.
Iar lalelele pestrițe sunt la ele acasă.
Păi ăsta era locul pe care îl căutam.
Atenție să nu calci pe ele!
Ia uite cine ne-a luat urma prin pădure!
N-aș fi crezut că o să ne găsească așa ușor. Însă poți spune că Pădurea Botorogi e ca și la el acasă.
Noi trăncăneală, căci nu ne-am mai văzut demult.
Fetele probabil discuții pe partea cealaltă, iar copiilor nu le-a luat mult să înceapă activități împreună.
Ei aveau alte planuri pentru ziua de azi. Și ca să nu ne despărțim așa repede, îi însoțim și noi la Muzeul Arhitecturii Populare din Gorj, muzeu situat în localitatea Curtișoara.
