Pe Creasta Pietricica, așa se schimbă prefixul

Vine câte un moment în care se zice că schimbi prefixul și se întâmplă cu o frecvență de 10 ani. Unii poate ar vrea să scape mai repede de acest moment sau să îl treacă neobservat, alții poate ar vrea să îl marcheze în mod special, altora le e așa teamă încât îi întreabă pe toți ceilalți care au depășit pragul: "Cum te simți la ...?", sperând într-un răspuns care să le dea curaj să înainteze.

Cum să sărbătorim noi acest moment? Anul trecut am făcut un brainstorming și am găsit soluție pentru Mihai. Anduța a găsit singură soluția. Urmez eu. Cum aș vrea să petrec de ziua mea? Păi prima oară mi-a venit în cap că aș vrea să îmi petrec ziua la cort. Ar fi cel puțin 1 incertitudine. Vremea! Nu mi se pare deloc plăcut să stau la cort într-o perioadă ploioasă. Ah, să nu cumva să ne gândim la cort pus la 20 de metri de mașină. Nu, nu, să stăm la cort la câteva ore de mers pe jos, unde nu poți ajunge pe 4 roți. Dacă plouă de ziua mea, ar însemna că trebuie să schimb planul, să îmi petrec ziua altfel. Și schimbarea asta ar apărea în ultimul moment, nu cu mai mult de 1 săptămână înainte de eveniment. Apoi câți oameni aș putea mobiliza?! Nu știu, s-ar putea să rămânem doar noi 3. Și lovitura decisivă a venit de la Cornelia: trebuie să cărăm și tortul. Ah, nu putem fără tort? Am primit un nu hotărât și mi-am dat seama că nu am șanse să o fac să se răzgândească. Deci cortul pică.

Dar tot la munte aș vrea. Și cât mai în mijlocul naturii! O cabană undeva! Cabana Ciucaș? Nu! E prea multă lume și vânzoleală acolo. Apoi ne-am gândit la Cabana Pietricica. 14 spații de cazare în 5 camere. Ăsta e locul! Am sunat să văd dacă e liberă pentru weekendul respectiv. Am strâns repede câteva confirmări de prezență și am trimis avansul. Gata, acolo mergem!

Se apropie momentul! Tropăim! Acum ne mai rămâne doar vremea să vedem dacă ține cu noi. Nu a mai fost un weekend fără ploaie cu fulgere de ceva vreme. Sperăm totuși că se vor mai opri și ploile astea. Sau măcar să facă o pauză. Au apărut rezultatele primelor modele matematice. Vești bune! Până acum șansele de ploaie sunt minime. Normal că se mai pot schimba lucrurile până în weekend, acestea sunt totuși primele raze de speranță pentru o vreme bună. Oricum, făcusem planurile și pentru varianta ploioasă. Luăm la noi boardgame-uri. Avem bucătărie înăuntru să preparăm mâncare, dacă nu o să putem ieși afară deloc să facem grătar. 

Pe măsură ce ne apropiam de weekend se contura din ce în ce mai bine o prognoză de vreme superbă. Cu 1 zi înainte de plecare toate modelele matematice ziceau șanse de ploaie 0% atât pentru sâmbătă cât și pentru duminică. Ce ți-ai dori mai mult de atât?!

Vineri plecăm mai devreme ca să nu prindem aglomerația de pe drum, ca să apucăm să facem o vizită și găștii Gods and Glory care s-au organizat să iasă fix în acest weekend și foarte aproape de noi, iar apoi să ajungem la ora 20 la Cabana Brusturet, unde vom lăsa mașinile și urmează a ne prelua proprietarul Cabanei Pietricica cu tot cu bagaje, căci el are o mașină de teren serioasă. Nu au reușit să se pună toți în mișcare conform planului, dar cred că a fost mult mai bine așa. Noi am ajuns primii, am apucat să salutăm gașca Gods and Glory, să bem o bere împreună, să schimbăm câteva vorbe și să lăsăm puțin copiii să se joace împreună, respectiv Răzvan cu Delia. Apoi au ajuns Dani și Oana cu Ema, numai bine să prindem cursa programată pentru ora 20. Până am urcat, până am primit indicații despre utilizarea cabanei, au ajuns și restul la Cabana Brusturet. Așa că nenea pleacă în cursa 2, pentru a aduce și restul găștii: Cristina cu Marius, Gina cu Mihai și Găbița.

Acum că ne-am adunat cu toții, ne putem apuca de treabă. Dani a pornit focul, ca să aibă Pui unde să facă grătarul, Popicu s-a apucat să aranjeze cărnurile pentru grătar, fetele s-au apucat de aranjarea mesei, pregătirea salatei și a mujdeiului de usturoi, iar copiii s-au pus pe joacă. Toată lumea știa ce are de făcut. Și totul se udă cu bere.

Primul rând de bere e mai cald și intră mai greu, însă al doilea intră ca uns, căci a avut grijă râușorul din spatele cabanei să o aducă la o temperatură optimă. Copiii s-au pus pe joacă împreună, lăsând la o parte fustele mamelor...

Să nu uitați că mâine la ora 7:00 este plecarea pe traseu. Hai mă, chiar așa în zori? se auziră vociferări. Care vrea poate să plece mai târziu, să ne ajungă din urmă, căci oricum noi mergem mai încet, având în vedere că îl voi duce pe Răzvan în spate. Nu vreau să mai trag de el, să ne supărăm reciproc. Nici la cabană nu are cu cine să rămână, că el ar fi de acord cu varianta asta, așa că m-am pregătit psihic că îl voi căra tot drumul în spate. Iar vremea e prea frumoasă ca să nu facem Circuitul Pietricica în întregime.

Cu câteva zile înainte le prezentasem la toți traseul ce urmează să îl facem.

Urcăm pe triunghi albastru până la Stâna Pietricica, continuăm pe punct roșu, pe Creasta Pietricica până la Șaua Funduri, coborâm pe triunghi albastru până în Poiana Funduri, facem dreapta pe bandă albastră până la Cabana Brusturet și apoi urcăm pe triunghi albastru până înapoi la Cabana Pietricica, de unde am plecat. Schița ce le-am trimis-o era preluată de pe magiamuntelui, unde era notată o durată de parcurgere de 6 - 7,5 ore. Știam că timpul acela nu este realizabil pentru noi, însă cred că am omis să transmit acest lucru. Aveam destul de clară în minte imaginea traseului, 19 km cu diferență de nivel de vreo 800 m, asta insemna 7 ore de mers, cu pauze limitate, pentru bocanci încălziți, fără greutate în spate. Nu prea e profilul nostru. Aș miza pe un 10 ore mai degrabă, plecare la 7, sosire la 17, numai bine să avem timp să ne și destrăbălăm în continuare.

Dar cred că am făcut bine prin omiterea acestui mic detaliu, altfel ar fi fost mai multe abandonuri. Și-așa plecarea la ora 7 a fost o lovitură cruntă.

Dimineață deschid ochii și mă uit la ceas. Era 6:00. Îmi mutasem de cu seară ceasul să sune la 6:15, de la 6:00, întrucât ne băgasem la somn destul de târziu, după ora 1, și am zis să mai fur un sfert de oră de somn. Se pare însă că organismul rămăsese setat în continuare pe trezire la ora 6:00. În cabană nu se aude nicio mișcare. Mă mai foiesc 5 minute în pat și mă ridic. O trezesc apoi și pe Cornelia. Apare și Gina, Oana, face ochi și Dani. Mai că nu-mi vine să cred, e 6:30 și aproape toată lumea e pregătită de plecare. Eram pe punctul de a pleca și a intervenit o știre de ultim moment: Mihai este foarte obosit și va rămâne la cabană cu Gabi. Ar putea rămâne și Răzvan. Îl întrebăm dacă vrea să rămână și răspunsul a venit rapid cu sensul afirmativ. Oo, deja s-a ușurat traseul. Ne permitem acum o mică întârziere. Dani, poți să o iei pe Ema în spate, în rucsacul lui Răzvan. La 7:30 ieșeam pe ușa cabanei. Atunci se nimerește și Cristina să iasă din cameră frecându-se la ochi. "Ce faceți, fată?" "Păi plecăm pe traseu! Nu așa am stabilit?" "Păi nu mă treziți și pe mine?" "Păi nu, fiecare știe programul, unii poate vor să doarmă mai mult și să ne ajungă din urmă apoi, alții poate chiar nu vor să meargă!" "Așteptați-mă, că vin și eu!" "Hai că ne ajungi din urmă!" Și zicând asta ies din cabană.

Mă opresc la 50 m de cabană și constat că nu se mișcă rândurile.

Dani era puțin în urma mea, însă fără rucsacul baby-carrier. Se întâmplă multe schimbări pe ultima sută de metri.

Până la urmă s-a hotărât și Ema să rămână la cabană, să se joace cu Răzvan și Găbița. Și Cristina era gata echipată. Acum putem pleca!

Marius și Mihai au rămas la cabană, fiind prea obosiți după 1 săptămână grea de muncă.

Urcăm încet, încet. Nu avem deloc spor.

Și ne mai pun bețe în roate și copacii căzuți.

Lasă că avem timp! Nu ne grăbim. Pe plăcuță scria că avem 45 de minute până în Poiana Pietricica.

Eu știam că ar trebui să facem cam 1 oră.

Ne mai oprim pe drum să admirăm Creasta Pietrei Craiului.

Era prima deschidere, până acum nu văzusem decât pădure, pădure și iar pădure.

Auzim apoi câinii lătrând. Ne spusese proprietarul cabanei că uneori mai trec prin fața cabanei vacile și câinii aferenți. Era ca o avertizare să nu lăsăm afară resturi alimentare și saci de gunoi, că le împrăștie câinii, nu că ar veni animalele pădurii. Nu trecu mult și au apărut și vacile.

Să ne dăm din calea lor și să stăm grupați!

Deci la Stâna Pietricica stau vaci, nu oi, după cum aș fi crezut.

Mă tot întrebam de ce ar coborî cu vacile acum. Și mai mult decât atât, am înțeles că se întâmplă destul de des. Aveam să ne întâlnim cu ciobanul acum și curiozitatea ne-a împins să îl întrebăm. Cică coboară cu vacile la apă. Nu a mai plouat de 2 zile și nu mai au de unde să bea apă. Să înțeleg că se adună cumva apa de ploaie pentru a adăpa vitele. Că altă sursă de apă nu există. De fapt se știe că în Piatra Craiului nu prea există izvoare.

Ciobanul nostru avea o colecție frumoasă de câini, care mai de care mai pufoși și mai lățoși.

Cel mai frumos cică era primul care fugea din calea ursului.

Iar cel mai mic dădea startul la atac. Ocupația principală a acestuia mai mic era de fapt alta, aceea de a aduna și dirija vacile în direcția dorită. Ăsta micul suferise binișor în urma unei lupte cu niște dulăi. Cică l-au ciomăgit ăia așa bine că a fost nevoie de 2 intervenții chirurgicale ca să îl salveze. Doctorul se mira de ce investește ciobanul atâția bani în el, căci la cum arăta nu îi dădea prea multe șanse de supraviețuire. După operații, a stat o perioadă bună în covalescență, după care s-a activat de ziceai că nu pățise nimic. Ne uitam la el și ziceam că e câinele - cyborg. Avea în partea posterioară a coastelor o plasă prin care puteai privi în interiorul cutiei toracice.

Când vom ajunge la stână să îi transmitem ciobanului rămas acolo că Nea Bogdan i-a zis să ne servească cu niște brânză și mămăligă. Chiar sună tentant oferta. Așa vom face!

Se vede luminița de la capătul tunelului.

Ajungem în Poiana Pietricica.

Ar fi trebuit să facem 1 oră, însă am făcut 1 oră și jumătate. Dani se impacientează puțin. Dacă am făcut până aici așa mult, în cât timp vom termina tot traseul!? Păi în loc de 6 ore, vom face 9, adică la 17 suntem înapoi la cabană.

Oprim la stână. Suntem invitați înăuntru, să ne odihnim, înainte de a spune ceva de Nea Bogdan. O fi ajuns la semnal și l-o fi sunat.

Ne strângem toți.

Suntem serviți cu câte o cană de jintiță.

Aș zice că e vorba de un lapte bătut.

Acum am vrea să cumpărăm niște brânză. Dar trebuie să mai așteptăm puțin să-și termine treaba baciul. Dar ce face baciul acolo? Păi face niște brânză. Vrem să vedem și noi. Se poate? Desigur!

Degustăm 3 tipuri de brânză: urdă, caș (eu i-aș fi zis telemea proaspătă) și brânză de burduf macerată în rășină de brad.

Cumpărăm toată brânza de burduf, cașul și câteva bucăți sănătoasă de urdă. Râdeau ei, ciobanii, când le-am zis la început că le pusesem gând rău, să îi lăsăm fără brânză. Însă chiar i-am lăsat fără 2 tipuri de brânză. Nu de alta, dar nu aveam mărunți, așa că am cumpărat brânză de toți banii.

Și-acum ia și cară Dani toată brânza pe traseu. Și nu suntem decât la început, mai avem mult de mers.

Pornim prin poiană, spre dreapta, după stână. 2 ore - 2 ore jumate până în Șaua Funduri. Acum sunt curios cât vom face.

Vom intra în pădure. Și vom tot merge prin pădure.

Mă surprinde cât de bine este marcat traseul. În mod sigur a fost remarcat de curând. Nu chiar anul trecut, dar cred că în urmă cu 2 ani. Aveam să ne întâlnim ceva mai încolo cu 3 salvamontiști ce remarcau acest traseu. Cică ei revin cu pensula din 2 în 2 ani căci vopseaua le-o asigură Policolorul, în rest e plimbare. Porniseră din Șaua Funduri și urmau să coboare pe unde am urcat noi. Cu alte cuvinte au grijă fix de traseul nostru de interes. Creasta Pietrei Craiului cică nu o remarchează că acolo nu prea ai unde să greșești traseul. Și dacă o greșești o dată, a doua oară sigur nu o vei mai greși.

Revenind la pădurea noastră, marcajul e superb, însă trunchiurile de copac așezate în drum sunt enervante rău.

La un moment dat am ocolit un pluton de copaci căzuți și după ce i-am ocolit nu mai găseam marcajul. Aici ne-a venit în ajutor gps-ul care ne-a zis încotro să căutăm marcajul. Și chiar în direcția aia era. Tot de la salvamontiști aveam să aflăm că astă iarnă au fost câteva zile în care a plouat, s-a format gheață pe copaci și când s-a pornit vântul i-a rupt. Cred că îmi aduc aminte de acest fenomen, că l-am observat și în București. Chiar au fost câteva zile în care am putut admira un București înghețat. Băieții de la Salvamont au în plan să vină cât de curând să degajeze traseul de trunchiuri de copaci. Asta chiar e o veste bună.

După vreo oră și jumate de la stână

ajungem la partea cea mai frumoasă a traseului. Am ieșit din pădure și avem deschidere să privim zările.

Ce-or fi căsuțele alea de acolo din vale? Hm, nu știu. Cam multe! Mă gândeam inițial că prin zona aia ar trebui să fie Cabana Cascoe, dar parcă are prea multe dependințe. Dar ăia ce munți or fi oare?! Ah, păi ăia sunt Iezer - Păpușa! Păi la baza Munților Iezer - Păpușa este Cabana Voina. Dar tot nu se leagă ceva. Dacă aia e Cabana Voina, noi pe ce drum am mers când am urcat la Cabana Garofița Pietrei Craiului și Cerdacul Stanciului?! Și acestea sunt în Piatra Craiului, adică mai la nord. Păi noi atunci am fost pe drumul spre Lacul Pecineagu, care trece prin Sătic. Acesta să fie oare Sătic?!

Mai mergem puțin, mai oprim să facem niște poze.

Nu de alta, dar mai încolo o să intrăm din nou în pădure și iar nu mai vedem nimic.

Cred că am cam ajuns la mijlocul Crestei Pietricica. Suntem la egală distanță între Stâna Pietricica și Șaua Funduri.

- Deci suntem la mijlocul traseului? 
- Ah, nu, nici vorbă.
- Suntem cam la un sfert din traseu. 
- Cum!? 
- Bine, fie, la o treime.
- Păi au trecut 3 ore jumate.
- Da.
- Ajungem la noapte la cabană.
- Nici chiar așa, că din Șaua Funduri o să ne putem mișca mai repede.

Ăsta este Vârful Pietricica! Ăsta plin de copaci. Cel puțin așa e marcat la mine pe gps.

Nu pare deloc impunător. Și nici nu-mi dă impresia a fi cel mai înalt din zonă.

Continuăm spre Șaua Funduri. Se aude muzică! Cine o fi poluând fonic muntele!? Erau cei 3 salvmontiști ieșiți la plimbare cu pensula în mână.

Aici parcă seamănă un pic cu Creasta Pietrei Craiului.

Și cât mai avem de aici până în Șaua Funduri? Nu mai e mult, ne încurajează băieții. Cam 1 oră! Nu îi cred. Eu zic că mai e doar vreo jumătate de oră.

La Șaua Funduri am zis că facem pauză de masă. Așa că, ajunși aici, ne așezăm și scoatem din desagă mâncarea.

Cornelia este puțin supărată că, în ritmul ăsta, vom ajunge înapoi noaptea și bebelușul stă singur. Dar nu stă singur! Se joacă cu copiii! Dar aș putea să stau să mă uit la el. Dani cu Oana par și ei nerăbdători să ajungă înapoi la Ema. Păi hai să ne împărțim în 2. Voi plecați înainte, că mergeți mai repede. Apoi tu știi traseul, ai și schița, dacă vrei, îți dau și gps-ul. Eu rămân cu Gina și Cristina ca să nu le pierdem pe drum. Ideea a fost îmbrățișată de toată lumea. Doar Cristinei nu prea părea a-i conveni. Cred că nu voia să accepte că merge încet. Și chiar a încercat să îi prindă din urmă după ce am plecat de la Șaua Funduri, însă fără succes.

Am făcut 1 oră până în Poiana Funduri, la fel cum scria și pe indicator. La vale e mai puțin istovitor și nici obstacole nu am mai avut în drum. Însă Ginei au început să îi scârțâie genunchii. La deal merge în reluare Cristina, la vale merge șontâc Gina, combinația perfectă.

Am încercat să merg în ritmul lor, însă simțeam că obosesc mai tare. Așa că o luam puțin înainte și le mai așteptam din loc în loc, în special pe la bifurcații, ca nu cumva să le pierd. Dacă nu stăteam cu ochii pe ele, în vreo 2 locuri le-ar fi furat peisajul. Nu zic că nu s-ar fi descurcat să ajungă până la urmă unde trebuie, dar aveau mai multe șanse să le prindă noaptea.

Cel mai mult le-am așteptat vreo jumătate de oră la Cabana Brusturet. Mă așteptam la una ca asta având în vedere că ultima porțiune e o coborâre cam abruptă.

Tot drumul din Poiana Funduri până la Cabana Brusturet au cântat fetele. Au avut un repertoriu foarte bogat... Ies ele bucuroase din pădure.

Nu prea înțelegeam de ce. Cică: unde e taxiul? Care taxi? Păi nu ai chemat taxiul? Nu. Și au început să se dezumfle, li se stingea zâmbetul de pe fețe. Hai că mai e foarte puțin, o aruncătură de băț, n-avem nevoie de niciun taxi.

Gina zice: Dacă aveam cheile de la mașină, rămâneam aici.

Hei, hai și iar hai!

Fetele mai au nevoie de o pauză de relaxare, așa că mă pun pe strâns flori de soc. S-au ridicat brusc și au plecat, mă depășesc. Se întâlnesc iar cu cei 3 salvamontiști. Se roagă de ei să ia mașina, căci aveau un duster jos, și să le ducă și pe ele până la cabană. Nu s-au lăsat înduplecați. Așa că rămâne să ajungă tot pe picioarele lor. Când mai aveam 500 m o pornesc mai repede să pregătesc comitetul de primire, să întindă panglica la linia de sosire, să filmeze maratonistele încheind cursa.

Hai că nu a fost chiar așa rău. Plecați de la 8 fără un sfert, ajunși la 18 și un sfert. 10 ore jumate, iar eu estimasem un maxim de 10 ore. Nu e departe. Îndrăznesc să cred că ajungeam mai repede chiar dacă aș fi mers și cu Răzvan în spate.

Între timp maeștrii bucătari terminaseră grătarul, gulașul era aproape gata,

puteam să ne așezăm la masă.

Etichete:
piatra craiului
Comentarii