Pe creastă spre Vârful Moldoveanu, un traseu de neuitat

Ce stabilisem în seara când ne-am întors de pe Vârful Negoiu era bătut în cuie. Ne-am propus să urcăm și pe Vârful Moldoveanu și trebuia să căutăm varianta optimă de a realiza acest lucru. Moldoveanu era ceva mai departe de Cabana Bâlea, astfel nu prea ne-am încadra la a face traseul într-o zi. Cristina tot aduna opinii de la cei care au făcut traseul Cabana Bâlea - Vârful Moldoveanu și retur într-o singură zi. Tot încerca să ne convingă că putem și noi să-l facem într-o zi. Hai să fim realiști, aceia sunt mergători pe munte cu antrenament, unii chiar lucrează la Serviciul Salvamont. Cum am putea să ne comparăm cu aceștia!? Chiar dacă am reușit să facem acest lucru cu Vârful Negoiu într-o singură zi, distanța pe creastă până la Vârful Moldoveanu este dublă. Dintre cunoscuții mei au mai urcat câțiva pe Moldoveanu, însă niciunii nu au mers pe creastă dinspre Bâlea. Florin urcase dinspre Sâmbăta și a petrecut o noapte la cort lângă Refugiul Viștea. Singura variantă pe care o găsisem să urcăm și să coborâm în aceeași zi era să mergem cu mașina pe Valea Budei sau prin Nucșoara, nu mai țin minte exact, și apoi ne-ar mai fi rămas doar vreo 4 ore de urcat. Dar drumul acela era unul forestier impracticabil cu mașinile noastre. Dar să luăm în calcul și varianta asta totuși. Ce ne dorim mai mult? Să ajungem pe Vârful Moldoveanu sau să mergem pe creastă până acolo? Opinia Corneliei o cunoaștem deja și era de neclintit. Așa că a rămas stabilit vom merge pe creastă de la Cabana Bâlea până la Vârful Moldoveanu. Trebuie să ne apucăm să căutăm cort, saci de dormit, saltele și un rucsac mai mare, de 60 litri.

Urma să fie prima experiență cu cortul pe munte și trebuia să o facem cât mai plăcută pentru a o mai putea repeta și cu altă ocazie. Am învățat o grămadă de lucruri despre corturi cu această ocazie. Din această temă de cercetare a reieșit ca vreau un cort de 2(+1) persoane, cu impermeabilitate mare atât jos, cât și deasupra, să fie rezistent la vânt, să fie ușor de montat și de asemenea un lucru foarte important, să fie foarte ușor, că doar îl voi căra în spate. He, he, cu toate cerințele astea reieșea un cort foarte scump, nu prea se încadra în bugetul alocat. Așa că am mai cautat, și am găsit unul. L-am comandat, ziceam eu că din timp. Între timp am ales să ne facem saci de dormit cu puf de gâscă, la comandă. Au venit sacii și cortul nu mai venea. Am așteptat 1 lună, am așteptat 2, dar degeaba, ne duceau cu zăhărelul că producătorul are transportul blocat în nu știu ce vamă. Până la urmă am renunțat și am căutat cortul pe alt site. L-am găsit într-o versiune mai nouă și un pic mai scumpă,  l-am comandat și în 2 zile îl aveam. Ce ușurare!? Mă întinsesem cam mult, săptămâna următoare era planificată ieșirea. În loc de izopren am ales să ne luăm saltele auto-gonflabile pentru a ocupa mai puțin loc. Nu-mi plăcea deloc ideea de a merge cu ceva voluminos în prelungirea rucsacului, nici în lateral, nici deasupra sau dedesubt. Acum hai să facem un test la cort, ca să nu ne bâlbâim pe traseu, când am putea fi presați de timp, condiții meteo sau am putea fi nevoiți să îl montăm la lumina frontalelor. Am urmărit filmulețul de instalare de nu știu câte ori și tot nu ne-a ieșit din prima.

S-a dat adunarea tot la Aref, de data asta de joi seara. Eram noi 2, Cristina cu Marius, și Tizu.

A doua zi urma să ne întâlnim la intrarea în traseu cu alți 2 prieteni din Craiova: Daniel și Anca. Și uite-așa ne strângeam 7. Daniel și Anca veniseră în zonă cu o zi mai devreme, să studieze terenul.

Și astfel, după ce au discutat cu persoane de la salvamont, au venit cu propunerea să plecăm de la Cabana Capra. Așa a rămas, ne întâlnim vineri dimineața la 8 la Cabana Capra și lăsăm acolo mașinile.

Sâmbătă dimineața am întârziat, ca de obicei, aproape 1 oră. Ne-am echipat, am făcut poza de grup la plecare, și am pornit la drum.

Vremea ar fi trebuit să fie frumoasă, după cum zicea la prognoză, însă pe teren era destul de închisă.

Lasă că poate se limpezește mai încolo. Am mers inițial pe șosea,

apoi am început să urcăm alene pe un drum de pământ pe care puteau urca și mașinile,

dar apoi gata, ne-am apucat și noi de urcat mai serios.

Încercam să privim în sus în căutarea traseului pe care am fi venit dinspre Lacul Bâlea. Și parcă am identificat câteva persoane care mergeau pe creastă, dar nu reușeam să urmărim cu privirea în întregime poteca. Dar, pe-acolo ar fi trebuit să fim acum, ziceam în gând, parcă cu părere de rău, că noi mai aveam de urcat o grămadă până în creastă. Dar dacă e să te gândești că de la Bâlea Lac traseul pornește mult prea brusc în sus, pe aici s-ar putea să fie mai domol, și ca timp s-ar putea să ieșim mai bine.

Am trecut prin dreptul Refugiului Fereastra Zmeilor

și am ajuns în traseul de creastă.

Acum a început să se cam aglomereze.

Pe semne că majoritatea veneau dinspre Bâlea Lac. Ieșisem în creastă chiar în apropiere de Fereastra Zmeilor, după care mai era doar puțin de mers până la trecerea "La 3 pași de moarte".

Mă cam înspăimânta acest nume, însă toți care au fost pe aici m-au asigurat că doar numele este mai înfricoșător. Zona era un loc în care se strângeau rândurile, odată pentru a face o poză la fereastră, apoi pentru a face o mică pauză și a-și face puțin curaj înainte de renumita trecere și apoi pentru că trecerea permitea o singură persoană într-un singur sens și trebuia să aștepți până când persoana respectivă ajungea pe partea cealaltă și elibera lanțul.

Am oprit și noi să admirăm înălțimile prin Fereastra Zmeilor.

Mă tot uitam după persoanele care se îndreptau spre renumita trecere, urcau pe o stâncă care parcă se înălța pe marginea unei prăpăstii și apoi dispăreau rând pe rând pe partea cealaltă. Oare ce ne-o fi așteptând pe partea cealaltă?! Aveam inima cât un purice.

Nu mi s-a părut că am fi zăbovit așa mult. Însă m-am trezit că am rămas în urmă reflectând la Fereastra Zmeilor pe când ceilalți o luară ușor, ușor spre "3 pași de moarte". Ar fi cazul să mă mobilizez și eu. Nu e cazul să dau bir cu fugiții că aș fi cam singurul.

Din ce-am privit până acum toți s-au mișcat cu o așa dezinvoltură, că parcă mi-au insuflat și mie curaj.

Ajung eu în vârful stâncii și mă liniștesc când observ că pe partea cealaltă nu este nicio prăpastie. Este doar o coborâre pe lanț de vreo câțiva metri. Ce mai încoace - încolo, floare la ureche în comparație cu ce îmi imaginam eu. Deja sunt mai relaxat, pot scoate aparatul foto să surprind momentele coborârii celorlalți.

Și-atunci de unde până unde denumirea asta: "La 3 pași de moarte"?!

Poate pentru că stânca chiar este "agățată" pe marginea unei prăpăstii, însă totul este așa bine mascat încât din centrul acțiunii nu prea îți dai seama de acest lucru.

De aici a mai urmat o mică porțiune cu lanțuri, însă nimic de speriat.

Acum parcă mergeam mai relaxat. Îmi permiteam și eu să admir mai mult peisajele.

Traversăm un petec de zăpadă.

Împărțisem într-un fel traseul în milestone-uri, pentru a putea contoriza cumva că am mai parcurs ceva și încă ceva din lungul traseu. Altfel ai intra în depresie că nu mai ajungi odată la final. Următorul punct de pe traseu era Monumentul Nerlinger.

Apoi Arpașu Mare

și coborârea spre Lacul Podul Giurgiului.

Aici urma să ne instalăm corturile.

Coborârea spre Lacul Podul Giurgiului mi-a dat poate cel mai mare fior de pe acest traseu, cel puțin până aici. Poteca este pe alocuri foarte îngustă, cât să permită trecerea unei singure persoane. Și într-o astfel de zonă, cu stâncă în dreapta, cu prăpastie în stânga, cu rucsacul devenit foarte greu în spate, a fost necesar la un moment dat să facem un pas ceva mai mare, pentru a trece peste o ruptură în potecă. Am simțit efectiv că rucscacul prinsese o voință proprie și parcă nu mai voia să meargă în același ritm cu restul corpului. Și partea cea mai înfiorătoare a fost că în coada ochiului am văzut cum peisajul de sub ruptură se "deplasa" cu o viteză mult mai mică decât ar fi fost normal pentru niște lucruri aflate în apropiere. Concluzia clară era că adâncimea acelei rupturi era înfiorător de mare și nu exista niciun element de susținere în dreptul ei, un lanț, o sârmă, ceva, orice. Acest sentiment nu l-a mai trăit nimeni altcineva din gașca noastră, deci este foarte posibil să fi fost cam exagerată trăirea mea. Până jos la lac nu am mai avut alte emoții.

Acum să ne odihnim puțin. Ne-au trebuit 6 ore să ajungem aici.

Ar fi bine să ne instalăm și corturile, ca să nu mai stăm diseară când ne-om întoarce de pe Moldoveanu să le intindem. Hm, nici locuri nu sunt prea multe. Daniel a ochit rapid unul, a instalat cortul în 2 timpi și 3 mișcări,

iar noi încă nu ne hotărâsem încă unde să ne poziționăm. Era prima oară când ne instalam cortul pe un asemenea teren. Erau puține locuri cu sol și chiar și în acele locuri densitatea de pietre era foarte mare, lucru care te cam împiedica să înfigi țărușii, nemaigândindu-ne și la faptul că vom avea un pat extrem de dur și colțuros. Dar lasă că avem salteluțe. Am ales până la urmă o locație în care să intre 2 corturi: al nostru și al lui Pui și Cristinei. Tizu a declarat că el îl va instala la întoarcere, acum vrea să se odihnească. Pui și Cristina împrumutaseră un cort, ca să nu facă o investiție acum doar pentru Moldoveanu, și era prima oară când trebuiau să îl instaleze. Noi cel puțin îi făcusem proba cu o săptămână înainte pentru a nu ne bâlbâi prea tare acum. Nouă ne-a luat vreo 10 minute să îl instalăm și apoi am mai bibilit la el, să îl mai întindem puțin de ici, de colo, însă Pui și Cristina erau în aceeași ipostază, la întinderea cortului pe teren.

Hai să ne odihnim puțin, dar nu prea mult că mai avem de mers până pe Vârful Moldoveanu

vreo 2-3 ore dus, încă vreo 2-3 ore întors, ne prinde noaptea. Nu prea reușeam să ne refacem forțele. Cu greu ne-am urnit până la urmă, la vreo oră după ce am ajuns la lac. Nu m-am îndurat să las sacii de dormit la cort, în caz de ceva, măcar să avem sacii de dormit la noi, astfel am putea înopta la Refugiul Viștea. Sau dacă e să zic mai pe șleau de ce mi-era teamă, să nu cumva să ni-i fure din cort; așa cortul întins poate nu s-or încumeta să îl ia, dar sacii de dormit ar fi fost destul de comod să îi înșface și să plece cu ei.

A urmat un frumos traseu de creastă, cu peisaje și pe stânga și pe dreapta.

Am văzut Cabana Podragu și Lacul Podragu.

Uite aici ar fi fost o variantă de înnoptat: la cabană sau lângă ea, la cort.

Din ce citisem pe net spusele altora care au stat la cabană, am renunțat la ideea de a ne caza. Și în loc să punem cortul lângă cabană, să avem această pantă abruptă de urcat, am considerat mai bună opțiunea Podul Giurgiului.

Pe la mijlocul drumului Pui și Cristina au renunțat la rucsaci.

Ceva mai încolo a renunțat și Tizu la rucsac. Numai eu nu voiam neam să renunț. De Daniel și Anca nu pot spune nimic, căci ei sunt atleți, erau cu mult în fața noastră.

Când am ajuns la piciorul Vârfului Viștea eram dărâmat.

Și greul de urcat abia aici începea. După ce alergi o zi întreagă, ajungi aproape de ținta finală și te întâmpină un urcuș din ăsta pieptiș. Îmi venea efectiv să renunț. Dă-l încolo de vârf, dar nici la rucsacul cu sacii de dormit nu vreau să renunț. Mai urcam 10 pași, iar mă opream și ziceam că gata, nu mai merg. Până la urmă, după lupte seculare duse de Cornelia cu al meu psihic sfărâmat, a reușit să mă convingă să abandonăm rucsacii. Acum era altă viață, parcă mă mai puteam și eu mișca. Am ajuns pe Vârful Viștea Mare.

Hai că mai avem o aruncătură de băț până pe Vârful Moldoveanu.

Tot drumul m-am întrebat cum o fi traseul de trecere prin crăpătura aia dintre Viștea și Moldoveanu. Acum am ajuns să vedem cum arată crăpătura în gros plan. Și este cel puțin interesant. Am ajuns efectiv în despicătura dintre vârfuri. Până aici nicio problemă. Acum i-acum! Pe unde trebuie să continuăm?! Că aveam în față un mare perete vertical, în stânga prăpastie, în dreapta prăpastie și nu vedeam pe unde se continuă traseul. Când din sens opus apar de undeva din stânga, de după colț, unul câte unul, 2 persoane: o fată și un băiat. Asta chiar că e ciudat, nu pare a fi nicio potecă pe acolo. Ne apropiem noi ceva mai mult, și se pare că teama se citea destul de bine pe fețele noastre sau poate am fost auziți când ne plângeam unul altuia, întrucât fata ce venea din direcția respectivă ne mai liniștește că cel puțin la întoarcere nu o să mai avem aceeași strângere de inimă. Tot e bine, că prima oară neștiind ce te-așteaptă, mergi înainte, și te duci până la capăt în speranța că va fi mai bine. Dar a doua oară, când știi ce te-așteaptă, nu te mai duc picioarele, cauți orice alternativă numai pe acolo să nu mai treci. Să tragem aer adânc în piept și să trecem. Apuc zdravăn lanțul și din 2 mișcări eram pe partea cealaltă. A fost scurt dar intens. Din urmă a apărut și Cornelia. Era albă ca varul. Ești ok? o întreb eu. Și întrebarea mea a rămas fără răspuns. Recunosc de la mine această reacție. E nevoie de puțin timp să își revină. De data asta eu mi-am revenit ceva mai repede sau poate sunt prea obosit să mai reacționez. Hai că am trecut și de asta. Acum ne mișcam în reluare pe ultima linie dreaptă. Ceilalți ajunseseră deja, noi eram ultimii.

Se vedea oboseala pe fața noastră. Dar odată ajunși pe Vârful Moldoveanu a dispărut și au apărut pe chipurile noastre cele mai mari zâmbete.

Uite că am urcat și pe cel mai înalt vârf din România.

Tresaltă inima de bucurie.

Însă nu am avut timp să ne dezmeticim prea bine și să ne bucurăm de eveniment căci am realizat că mai este puțin până la lăsarea întunericului și poate ar fi bine să nu ne prindă noaptea pe aici.

Hai să coborâm măcar până la baza Vârfului Viștea Mare pe lumină, căci restul crestei până la Podu Giurgiului e lejer de parcurs și pe întuneric. Până la corturi mai aveam cel puțin 3 ore de mers, deci nu se punea problema că nu ne va prinde noaptea.

Și într-adevăr la întoarcere nu ni s-a mai părut așa înfiorătoare spintecătura dintre Moldoveanu și Viștea. Am ajuns destul de repede la baza Viștei pe lumină.

Aici mai aveam un stres, sa ne găsim rucsacii. Hai că parcă i-am lăsat după pietrele astea. Nu sunt! Mai la vale alt conglomerat de pietre asemănător. Să vedem și acolo. Nici aici nu sunt! Mai la vale nu se întrezărea a mai fi vreun morman de pietre așa cu mi-l aminteam. După câțiva zeci de metri, când deja mă gândeam ce putem face în situația în care nu-i mai găsim, descoperim și adevărata locație a rucsacilor. Și rucsacii erau la locul lor. Ce ușurare!

Peste un deal și-o vale erau și rucsacii lui Marius și a Cristinei. Ei primiseră și-un cadou. Cineva s-a gândit că vor avea nevoie de energia unui baton de ciocolată ca să poată căra rucsacii. Și de-acum gata, poate să se și întunece.

Apusul de soare pe creasta Munților Făgăraș este ceva de vis, care te face să contemplezi.

A mai durat vreo jumătate de oră și a trebuit să ne aprindem frontalele. Am constatat cu ocazia asta că unele din ele nu sunt tocmai eficiente, și asta nu din cauza bateriilor.

Trebuie să facem și noi o investiție în niște frontale mai serioase.

Și am mers, și iar am mers... La început eram euforici și mergeam în inerție, dar când a reapărut senzația de oboseală voiam să ajungem mai repede la cort. După fiecare alternare vale - deal aveam impresia că am ajuns, dar nu era așa. Și Marius ne tot păcălea că mai sunt 10 minute. Și după cele 10 minute mai urmau încă 10 până când au urmat la un moment dat încă 15. Ia stai puțin, dar ce facem noi aici, în loc să ne apropiem, noi ne depărtăm? Nu cumva am luat-o în sens opus? E foarte ciudat noaptea că nu te poți orienta mai deloc încotro să o iei, cu atât mai puțin cât mai ai. Așa ziua mai recunoști văile, vârfurile, lacurile și te poți orienta. Noroc că este foarte bine marcat traseul și nu te lasă să te rătăcești. Că altfel am mai auzit povești despre persoane care s-au rătăcit după ce le-a prins noaptea pe traseu și nu le-a fost prea bine.

Am ajuns să vedem o luminiță, ziceam noi de la capătul tunelului. Era o lumină de la un cort, dar nu era locul unde campasem noi. Mai bine că nu trebuie să ajungem acolo, de fapt nici nu văd cum am putea căci era o vale adâncă cam abruptă.

Curba asta parcă o recunosc. În mod clar e ultima turnantă. Uite acolo sunt luminițe de la locul nostru de campare.

- Ce faci Tizule? Te apuci de întins cortul?
- Nu mă mai apuc să întind niciun cort, o să dorm cu voi în cort, nu vă mai întreb dacă mă primiți.
- Acum doar n-o să zicem că nu. Bine că l-ai cărat degeaba până aici.

Saltele noastre erau auto-gonflabile și era prima oară când le desfăceam. Le-am desfăcut acum, le-am lăsat jumătate de oră să prindă aer, dar nimic. Hm, nu om ști noi cum se face!? Sau or fi defecte, și din acest motiv să le fi luat la reducere. La momentul respectiv nu știam că spuma acestor saltele tinde să își păstreze forma în care sunt ținute mai mult timp. Cu alte cuvinte au inerție mare. Nu voiam nici să le umflu cu gura că aș introduce prea multă umezeală în interior, lucru nedorit. Eram cam dezamăgit de achiziție. Dacă știam că o să prindă aer așa greu, nu le lăsam eu la umflat de când am întins cortul!? Că în 7 ore aveau destul timp să devină un pat confortabil. Ne-am culcat pe ele așa, mai mult dezumflate. Lasă că face bine la coloană. Am mai ascultat câteva minute discuțiile vecinilor de cort care probabil nu prea își găseau locul în cort. Lor le-ar trebui un cort mai mare, din acela stil garsonieră, doar că nu știu cine l-ar căra până aici. Am mai auzit apoi o pornire de tractor, după care nimic până la ziuă.

La răsăritul soarelui am scos capul afară din cort. Eram totuși înconjurați de munți, vedeam stâncile colorate roșietic, însă nu vedeam soarele. Dar, am zărit altceva mult mai frumos, o famile de capre negre.

Am dat șfară în corturi că avem multe capre negre în raza vizuală, dacă vor să le admire. Câțiva au ieșit repede, cu ochii mijiți, să vadă frumusețea,

alții au preferat să-și continue somnul.

Acum hai să mai tragem și noi un puiuț de somn, căci am văzut culorile dimineții și am luat o gură de aer proaspăt.

După încă un somn de vreo 2 ore ne-am trezit de-a binelea. Am strâns corturile,

am luat micul dejun, am realimentat cu apă

și acum să vedem încotro. Majoritatea urmau ca drum de întoarcere același pe care au venit. Eu nici nu voiam să aud să urc din nou pe Arpașu Mare.

Mai exista un traseu paralel cu linia de creastă care o lua prin vale, de la Podragu și urca înapoi la Fereastra Zmeilor. Nu îmi surâdea nici ideea de a coborî și a urca așa de mai multe ori, că doar pe acolo nu e drum drept. Voiam un traseu doar de coborâre. Și era unul, doar că un pic exagerat de lung, aproape 30 km. Din Șaua Podragu se cobora la vale până la o stână, și de aici se continua prin pădure, pe un forestier, pe Valea râului Buda. Traseul ieșea în Transfăgărășan, undeva aproape de coada Lacului Vidraru. Ăsta este traseul pe care vreau să merg. Eu, Cornelia și Tizu am ales să mergem pe acesta. Daniel, Anca, Marius și Cristina au ales să se întoarcă pe traseul de vale de la Cabana Podragu. Până la urmă trebuia cineva să ajungă și la mașini.

Am mai mers împreună până în Șaua Podragu. Aici ne-am luat la revedere. S-a împărțit gașca în 2. 4 au pornit la vale spre Cabana Podragu, pe o pantă abruptă de nu-mi venea sa mă uit în jos să-i văd adevărata față.

Și noi 3 am pornit la vale exact în direcția opusă. Lasă că nici cu panta noastră nu-i de șagă.

Și am ținut-o într-o continuă coborâre multă vreme.

Mi se luase, începuseră genunchii să tremure. Simțeam nevoia să mai merg și pe teren drept. Parcă s-a mai domolit puțin panta când am intrat în pădure. Am mai mers ceva, ceva și am intrat pe drumul forestier de pe Valea Budei. Ăsta urma să ne ducă până la asfalt.

Gata, de-acum mergem pe teren drept. Dacă asta mi-am dorit, uite că mi s-a îndeplinit. Nu mă gândeam eu că o să îmi iasă pe ochi și mersul pe teren drept. Dar era de așteptat având în vedere că erau 20 și ceva de kilometri de forestier de parcurs cu cortul în spate, fie el și drum drept.

O ultimă privire înapoi spre Vârful Moldoveanu! Cred că este Moldoveanu, cine altcineva poate fi?!

După 1 oră de mers au început să apară primele semne de oboseală. De fapt, nu pot spune oboseală, căci picioarele mergeau, spatele ținea, inima pompa, plămânii respirau. Problema a apărut la tălpi, mai precis la tălpile Corneliei care probabil dezvoltaseră bășici, iar acum acestea au cedat sub presiune. Rezultatul era dureros. Nu mai putea merge într-un ritm susținut. Și aveam nevoie de a merge serios, nu la plimbare, că altfel ne prindea noaptea pe aici.

Am analizat posibile variante. Varianta 1: Continuăm să mergem așa, pe de-o parte e mult prea dureros pentru Cornelia, apoi ajungem pe la 12 - 1 noaptea la asfalt și nu avem nici semnal la telefon. Varianta 2: Plec eu înainte, rămâne Tizu cu Cornelia, ajung eu în vreo 3 ore la asfalt și mă întorc cu mașina să culeg echipa lăsată în urmă. Așa avem sanse să fim cu toții în mașină la lăsarea serii. Alta variantă nu mai văd. Deci a doua sună mai bine.

Am pornit în pas alert înainte. După 2 curbe deja nu mă mai vedeau. Eram într-un calcul continuu, aproximam distanța de pe gps, mă uitam la ceas și estimam la ce oră voi ajunge la șosea. Hai că e timp și de câteva minute pauză. Rucsacul îl dădeam ușor jos din spate, mai greu era să îl cocoț înapoi.

Soarele începuse să-și piardă din vigurozitate, iar drumul ăsta nu se mai termina. La un moment dat se apropie de mine o mașină, venea dinspre Vidraru. Oprește în dreptul meu și mă întreabă dacă au ce vedea pe aici. Le-am zis că la capătul forestierului se poate admira Vârful Moldoveanu undeva în dreapta. Apoi am mai schimbat câteva vorbe întrebându-mă pe unde am fost, încotro mă duc și dacă nu am nevoie de ajutor, că e cam târziu și sunt cam departe de civilizație. Le-am povestit eu pe scurt că am fost ieri pe Moldoveanu, am mașina la ieșire de pe forestier și mă descurc, nu e problemă. Dar dacă vor să ne ajute, soția este câțiva kilometri mai în urmă pentru că nu prea se mai poate deplasa. Întrebarea firească a venit cum de am lăsat-o singură în urmă?! Păi a rămas cu un prieten și eu am plecat după mașină. Aflând apoi ce mașină am s-au mirat extrem: cu garda așa joasă pe aici?! Nu prea are importanță, mai importantă e soția. M-au liniștit ei că după ce se vor plimba puțin pe aici, la întoarcere o vor lua și pe soția mea. Nimic mai îmbucurător!

Acum așteptarea este foarte grea. Dar să îmi continui mersul pentru că nu aș putea să mă culc pe o ureche bazându-mă că spusele persoanelor respective chiar se vor concretiza. Chiar la un moment dat îmi cam luasem gândul că vor mai apărea. Mi s-a părut că trecuse o veșnicie și nu îmi imaginam că ar putea dura atât să mergi cu mașina până la capăt, să faci câteva poze și să te întorci. Aveam impresia că eu am parcurs distanța asta mai repede pe jos.

Cred că mai aveam vreo 2-3 kilometri și ajungeam la asfalt când am auzit o mașină apropiindu-se din urmă. Ei erau și înăuntru erau și Cornelia și Tizu. Ce ușurare! Au insistat să mă ia și pe mine cu toate că îi îngrămădeam cam tare. Am încercat eu să zic că nu-i nevoie, dar până la urmă am cedat și am urcat și eu.

Ajunși la Transfăgărășan am constatat că nu ne aștepta nimeni. Familia binevoitoare ce ne-a adus până aici ne-a întrebat dacă suntem siguri că vrem să rămânem aici și nu am prefera să ne lase în altă parte. Dar noi nu și nu că asta este punctul de întâlnire și ar însemna să încurcăm mai tare lucrurile dacă plecăm de aici. S-ar putea ca noi să ii căutam la Cabana Capra și ei aici, iar semnal la telefon nu avem. Si chiar dacă ajungem la Cabana Capra, ne-am uita la mașină ca pisica la calendar, că nu avem cheile.

Am așteptat și aici ceva vreme, timp în care am reușit să ne relaxăm tălpile picioarelor. Dar începusem să ne îngrijorăm că nu mai apar Marius și Cristina. I-am fi sunat, că baterie la telefoane mai aveam, semnal însă nu. Încotro să mergem după semnal? Om avea de mers mai puțin până la semnal dacă mergem în sus, adică spre Barajul Vidraru, sau în jos, adică spre Cabana Capra? Mai era și problema cine se duce. Până la urmă s-a decis Tizu să o ia în jos. Și nu merse el 50 de metri, că apăru gașca cu multe mașini. Dar de ce așa multe mașini?! Că trebuiau să fie doar 2, acum erau însă vreo 3-4. Se pare că familia Cristinei își făcuse griji că nu am dat niciun semn de viață și ne dăduseră dispăruți. Astfel antrenaseră în căutări foarte multe persoane. Și ei aveau dreptate în felul lor să își facă griji, dar nici noi nu am avut semnal tot traseul. Am avut doar pe Vârful Moldoveanu, dar acolo nu ne-a stat gândul la asta. Mai târziu aveam să aflăm că nivelul de implicare era mult mai mare, au contactat mai mulți prieteni, care la rândul lor se apucaseră să ne contacteze pe facebook persoane din familie. Eh, bine că s-a terminat totul cu bine și nu au apucat să sperie totuși prea multă lume.

Acum să ne așezăm la masă, la un pahar de vorbă, să rememorăm toate întâmplările de pe traseu și să împărtășim unii altora cum a fost ultima porțiune de drum, unde ne-am despărțit în două grupuri. Nici pentru ei nu a fost prea ușor pentru că au urcat câte o coastă de 200-300 m și apoi au coborât într-o vale, apoi din nou la deal, și asta de mai multe ori.

Una peste alta a fost o experiență memorabilă și nu regretăm absolut nimic.

Detalii
Data excursiei
27 - 28 iulie 2013
Etichete:
muntii fagaras
varfuri 2500
Comentarii