Prin nor și fulgere spre Parângul Mare

Ne-am cazat cu o seară înainte în stațiunea de ski Parâng.

Vara nu este așa mare agitație pe aici, însă iarna îmi imaginez că te cam calci în picioare. Am făcut rezervare pentru 3 nopți: joi, vineri, sâmbătă, iar duminică urma să plecăm spre casă. Cu asta se cam termină concediul.

Scopul principal pentru care am venit aici a fost să urcăm pe Vârful Parângul Mare. Este unul dintre puținele vârfuri ce depășesc 2500 m de la noi din țară. Cei 2519 m ai săi îl plasează pe poziția a 5-a, primele 4 vârfuri fiind din Munții Făgăraș.

Am planificat să stăm 2 zile întregi în speranța că măcar una din ele să aibă vreme frumoasă și să ne permită să urcăm. Și dacă or fi frumoase amândouă nu ne facem probleme, într-o zi urcăm pe Parângul Mare și în altă zi mergem la Lacul Mija. Timp prielnic să fie, că trasee se găsesc. Însă prognoza pentru azi nu arăta prea grozav, iar aia de mâine era și mai și. Așa că ne vom limita la scopul principal și vom încerca să îl atingem astăzi.

Ne-am urnit din casă cam târziu.

Cred că era vreo 10. Proprietarul când a auzit încotro vrem să mergem nu ne-a dat prea mari șanse de reușită zicând că ar fi trebuit să plecăm mult mai devreme. Nu l-am băgat în seamă și am plecat.

După ce urcăm noi vreo 20 minute, Cornelia își dă seama că soarele este neașteptat de arzător și ar avea toate șansele să ne pârlească. Însă crema salvatoare nu o aveam la noi. Ia ghici cine a fost delegat să se întoarcă după cremă?! Le-am zis să continue să urce, să nu m-aștepte că le-ajung eu din urmă. Mă întorc, culeg crema si pe la 11 jumate le ajung din urmă. Nu mă ascultaseră, nu au vrut să plece serios la deal, că am fi câștigat niște timp. Acum trec pe lângă ele și le zic din zbor că trebuie să ne mișcăm mai cu talent. Ajung la bifurcația unde se desparte drumul ce urcă pe Parângul Mic de cel care îl ocolește pe curbă de nivel.

Lângă mine erau doar Cornelia și Elena. Gina și Emi erau destul de mult în urmă. În ritmul ăsta nu avem nicio șansă să ajungem azi pe Parângul Mare. Trebuie să ne despărțim! Eu și Cornelia am pornit în față, Elena a rămas să le aștepte pe Emi și Gina. Noi ne vedem de drum spre Parângul Mare, ele ar putea merge spre Lacul Mija.

Ajungem la bifurcația spre Lacul Mija. 2/3 h până la lac. Un traseu numai bun pentru fete. Pentru noi primul milestone este Vârful Cârja, 1 oră - 1 oră și un sfert.

Nu după mult timp soarele începe să fie obturat de nori. Ajungem la Refugiul Cârja, un refugiu foarte bine adăpostit, parcă ascuns chiar și vederii, construit numai din pietre și cu acoperiș din tablă. Nu am mai văzut ceva asemănător pe nicăieri pe unde am umblat.

Urmează ascensiunea pe Vârful Cârja, lăsând refugiul în urmă.

Acesta mi s-a părut a fi urcușul cel mai pronunțat din tot traseul. De fapt, fusesem avertizat de Daniel că aceasta este porțiunea cea mai dificilă. Poate atunci când a urcat el ultima oară pe aici nu era făcut traseul cu așa multe serpentine. Am urcat cu pași mici și cu atenție sporită ca nu cumva să ne fure pelicula de praf cu pietricele.

Iacătă-ne ajunși pe Vârful Cârja.

Următoarele vârfuri, chiar dacă sunt mai înalte, nu mai par așa inabordabile. Diferențele de nivel nu mai sunt așa mari, doar distanțele sunt demne de luat în seamă. Privim spre Parângul Mare și pare extrem de departe. Poate nu o fi ăla! Dar nu, el trebuie să fie pentru că este cel mai înalt.

Oare noi nu vedem ce nori ne stau deasupra capului?! Și încotro ne îndreptăm...

În extrema opusă a văii se vedeau fulgere. Tunetele se auzeau foarte înfundat și la distanță considerabil de mare de lumina fulgerului. Bine că sunt pe partea cealaltă și nu aici.

După următorul vârf am intrat în nor.

Și nu unul oarecare, ci unul din care se auzeau tunete infundate.

Până acum am mers îndeaproape în urma unui grup de 3 persoane. Ne mai intersectam pe alocuri când ne opream cu toții să facem poze.

Acum însă, ei au hotărât să se întoarcă. Noi nu și nu! Doar nu om renunța când mai avem așa puțin până pe vârf. Am continuat.

Cam așa vedeau fetele, căci ele se întorseseră, de la pensiune, muntele unde eram noi cocoțați.

A apărut și lumina fulgerelor și tunetele erau mai pronunțate. Vedeam lumina fulgerului după care număram secundele până auzeam tunetul ca să știm cât de departe s-a produs descărcarea electrică. Nu știam să convertesc secundele în distanța efectivă și nici chef de a deduce formula nu aveam. Dar era util să vedem dacă centrul supărat se depărtează sau se apropie. 25, 20, 15, 20, 15. Acum știu că împărțind secundele la 3 obții distanța în kilometri. Suntem fix pe creastă și nu prea avem unde să ne refugiem, într-o parte hău, în cealaltă hău. Privim înapoi! E distanță mare până la o zonă cu ceva mai înalt ca noi. Hai în față că e mai aproape zona în care se înalță o coamă ceva mai sus decât poteca. În continuare 20, 15. Bine măcar că nu se mai apropie. Apare lumina unui nou fulger și nu apuc să număr 1 secundă în gând, că: "Trosc!" se aude un tunet asurzitor. Ne-a țintuit pe loc și ne-am ghemuit instant. Asta chiar că a fost aproape. Bine măcar că ajunsesem în dreptul unor stânci ce erau mult mai înalte decât noi, că în urmă cu 50 m am fi fost cei mai înalți. Imediat s-a apucat să toarne cu bucăți de gheață. Nu a durat mult grindina. În completare a venit ploaia. La următorul fulger am numărat 5, apoi 15, 20. Acum însă tunetele păreau a se auzi în direcția opusă față de până acum. Cred că centrul furtunii a trecut fix pe deasupra noastră și și-a văzut de treabă mai departe. Acum pare să se depărteze. Dar noi nu mai aveam curajul să ne ridicăm din poziția ghemuit. Am stat așa cred că vreo jumătate de oră. Și nu ne-am ridicat de jos până când nu ne-am convins că se depărtaseră îndeajuns de mult. De-acum amorțisem de atâta stat în această poziție.

Și nu am mai făcut mult până pe vârf. Însă nu se vedea absolut nimic. Eram înconjurați de nor.

Eh, asta e. Va trebui să mai venim încă o dată pe aici. Dar măcar putem spune că l-am atins. Să mai stăm oare poate avem șansa de a se însenina? Sincer să fiu, mă cam îndoiesc că se va lumina prea curând. Însă mă gândesc că fulgerele s-ar putea întoarce. Pe de altă parte se face cam târziu și drumul de întoarcere este destul de lung. Așa că hai să pornim înapoi.

Drumul de întoarcere a fost extrem de ușor de parcurs.

Cred că am avut ceva emoții că va fi terenul umed la coborârea de pe Vârful Cârja. Însă n-a fost așa. Aici cred că nu a plouat deloc.

Ne întâlnim cu niște tineri cu cortul în spate. Aveau probabil în plan să facă toată creasta Parângului. Își luaseră un pic de avânt. Bine merci, după furtună, când s-a înseninat de-a binelea, mulți viteji s-arată. Ei au stat la dos în Refugiul Cârja.

Mai departe, pe poteca ce ocolește Vârful Parângul Mic, îi întâlnim și pe cei 3 ce se întorseseră din drum.

Ne-au întrebat dacă chiar am ajuns până pe vârf. Au fost un pic uimiți când le-am răspuns că da și probabil ofticați că ar fi putut ajunge și ei. Dacă ar ști prin ce trăiri am trecut noi, nu cred că ar mai fi invidioși. Dar nici nu le-am zis.

La pensiune ne așteptau fetele cu o porție de macaroane cu brânză. Yam, yam.

Suntem împăcați că am ajuns pe vârf. Suntem norocoși că am trecut prin centrul furtunii cu descărcări electrice și am scăpat întregi. Adăugăm încă o aventură la lista de povești. După ziua de azi, putem spune cu certitudine că noi nu suntem normali. În mod sigur ne lipsește cel puțin o doagă. Dar totuși, parcă n-aș vrea să repet această experiență.

Detalii
Data excursiei
23 august 2013
Etichete:
muntii parang
varfuri 2500
Comentarii