Vârfurile Dara și Hârtopul Darei prin Valea Bândei

Dacă mă întrebai în urmă cu 4 ani despre Dara și Hârtopul Darei, habar n-aveam de existența lor. Abia după ce am urcat pe Negoiu și Moldoveanu am descoperit că nu sunt chiar așa multe vârfuri de peste 2500 la noi în țară și au devenit atunci o țintă. Citisem la momentul respectiv câte ceva despre Vârfurile Dara și Hârtopul Darei și cea mai bună variantă de a le vizita mi s-a părut a fi o plimbare de weekend cu cortul, adică 2 zile cu o noapte la cort, cu plecare din Sâmbăta de Sus. Mai recent, când am vizitat Vârful Moldoveanu cu Răzvan, am văzut Vârfurile Dara și Hârtopul Darei cu indicațiile domnului Constantin Berevoianu, cu care ne-am întâlnit pe Vârful Galbena. Așa aproape și accesibile ce mi s-au părut din această parte, încât seara când am ajuns la pensiune l-am întrebat pe domnul Constantin despre existența vreunui traseu spre Dara de aici. Uite-așa am aflat că se poate ajunge pornind cu 200 m înainte de Stâna lui Brunei, urcând pe Valea Bândea, pe un traseu nemarcat ce durează aproximativ 4 ore jumate. Ăsta e de noi!

Am făcut planul încă de atunci: ne vom caza tot la Pensiunea Carpatica, apelăm din nou la varianta de a plăti transportul și urcăm pe Valea Bândea până pe Vârful Dara. Aflasem, de asemenea, că ar fi bine să mergem mai spre final de septembrie pentru că sunt numeroase vipere pe traseu. Mai rămânea să vedem când se va întâmpla acest lucru. Oricum gândeam că poate vom merge la anul, nicidecum nu ne trecea prin cap că anul ăsta.

Se anunța o prognoză de vis pentru toată această săptămână, inclusiv în weekend, pentru toți munții. Acum ar fi păcat să dăm cu piciorul la o asemenea vreme și să nu mergem nicăieri. Deci trebuie să mergem undeva la munte. Dar unde? Am fi preferat să găsim pe cineva să ne însoțească, să nu mergem singuri, și abia apoi să hotărâm cu toții unde mergem. Singura persoană pe care o găsisem să meargă necondiționat era Julia. În rest tot am așteptat răspunsuri. Aveam câteva variante în cap. Vârful Buila e cam greu, Vârful Păpușa din Iezer e cam lung, Vârful lui Pătru din Șureanu e cam departe de mers cu mașina. Cea mai atractivă variantă deveni Vârful Dara. Traseul am înțeles că este comparabil ca durată și dificultate cu Vârful Moldoveanu de la Stâna lui Burnei. Păi asta înseamnă că ne trebuie toată ziua, așa că vom pleca de vineri seara.

Facem rezervare din nou la Pensiunea Carpatica din Nucșoara pentru vineri și sâmbătă, de data asta pentru 3 persoane. A rămas doar să vedem cum facem cu transportul spre Valea Rea. Pe Julia am pierdut-o din cauza plecării de vineri seara. Ce să-i faci!? E greu cu programul de la locul de muncă. Schimbăm rezervarea din 3 persoane, pentru 2. Răzvan nu se pune la socoteală. Acum, rămași 2+1, s-a rezolvat și cu transportul, ne puteam lega de alte 2 persoane și să mergem cu aceeași mașină, altfel ar cam fi trebuit să plătim o mașină doar noi 3+1.

Vineri seara ajungem la pensiune destul de târziu. Domnul Constantin ne-a întâmpinat binevoitor, ca și data trecută. Ne-a pregătit bine cu toate informațiile de care aveam nevoie pentru traseu, ne-a explicat pe hartă și pe poze. Acum mai trebuie doar să ne odihnim. A doua zi dimineață pe la 6 urma să vină să ne ia cumnatul dumnealui să ne ducă la locul de pornire pe traseu. Din nou ne lăsa pe mâini de încredere. Nu mai era așa aglomerat ca în urmă cu 1 lună, când am fost pe Moldoveanu. Se vede că a venit toamna. Parcă și oamenii cazați acum sunt mai reci. Cred că de la aerul tomnatic li se trage.

Dimineață suntem gata de plecare precum stabilisem. Într-o oră jumate eram la punctul de start pe traseu. Luăm mai întâi micul dejun și pe la 8 jumate pornim.

Începem în forță cu un urcuș accentuat, pe drum de taf. Conform indicațiilor, nu o luăm pe prima la dreapta, ci pe a doua.

Apoi cred că am ratat încă un viraj la dreapta, în dreptul unei momâi. Aveam să aflăm asta la întoarcere când am venit însoțiți de alte 2 persoane care cunoșteau mai bine porțiunea asta. Ținem drumul mai evident, tot înainte. Drumul nostru de taf se subțiază treptat, devine potecă și apoi dispare cu totul într-o mare de mărăcini. Trecusem pe partea cealaltă a versantului și puteam vedea ceva mai încolo o potecă formată pe iarbă, care intra apoi în pădure.

Acolo trebuie să ajungem. Doar că nu prea vedeam legătura de la noi cu acea potecă. Cineva a mai trecut totuși înaintea noastră pe aici, căci sunt câțiva mărăcini culcați la pământ. Mergem și noi pe urmele astea, că momentan e cea mai bună variantă pe care o avem. Reușim să ieșim din lanul de buruiană mai mare decât noi, traversăm pârâul și ajungem pe făgașul normal.

Deschid aplicația Munții Noștri să verific dacă suntem unde trebuie. Pe harta din aplicație se poate vedea poteca ciobanească. Doar că nu prea reușește gps-ul să ne poziționeze pe hartă. Cred că suntem prea aproape de versanți. Poate mai încolo, când se mai lărgește valea. Dar e destul de evident că mergem în direcția care trebuie.

Traversăm un grohotiș, de care fusesem avertizați să îl traversăm cu atenție.

Așa este, pietrișul ăsta stă să fugă la vale, dar trecem fără probleme.

Acum urmează porțiunea distractivă pentru glezne, smocuri de iarbă pe care calci și-ți fuge glezna când spre stânga, când spre dreapta.

Trecem de o stână, de un podeț,

ajungem la a doua stână.

Acum reușește și aplicația Munții Noștri să ne pozitioneze. Suntem chiar pe drum. În creastă, pe versantul din stânga este Fereastra Mare a Sâmbetei. Înțelesesem că poteca ce pleacă din vale spre creastă ajunge în acest loc. Cam ciudat, sub ea este cam vertical peretele. Asta o demonstrează și cascada aflată puțin mai în dreapta ei.

Bun, să căutăm o variantă de urcare în creastă! Nu prea mai avem speranțe să găsim poteca. Să ne uităm și pe versantul opus după o variantă de urcare direct pe Vârful Dara. Pare să se poată urca pe acolo, dar parcă nu m-aș încumeta.

Hai să urcăm tot pe versantul din stânga, chiar dacă foarte înclinat, pare mai domol decât versantul din dreapta. Nu mult după cascadă găsim o bucată mai înierbată, care părea a fi constantă până sus. Pe aici ni-e drumul! Pieptiș spre creastă!

După vreo oră urcasem cam 300 m în altitudine și ajungem acolo unde de jos ni se părea a fi creasta.

Nu era așa, mai urmează încă o pantă la fel de mare ca cea pe care o urcasem.

Încă o oră și alți 300 m în altitudine.

De data asta chiar suntem în creastă.

Interminabilă mi s-a părut această urcare. Mi-a trecut de mai multe ori prin cap să renunț. Însă mă uitam înapoi și vedeam ce am de coborât. Mă convingeam astfel că mai bine continui în sus. În cap se mai făceau și niște calcule. Când am pornit urcușul pieptiș spre creastă erau cam așa: dacă ajungem la 13 în creastă, facem 2 ore până pe Dara și apoi ne ajung 5 ore pentru coborâre. La mijlocul pantei se schimbaseră calculele: dacă ajungem la 14 în creastă, facem 2 ore până pe vârf și apoi nu ne ajung 4 ore pentru coborâre, dar poate facem doar 1 oră jumate până pe vârf și astfel o să mergem doar jumătate de oră la frontală.

Am ajuns într-un final în creastă, însă eram sleit de puteri. Era ora 14, dar nu mai aveam energie să înaintez deloc. Aș fi apelat mai devreme la batonul de ciocolată, însă acesta era la Cornelia în rucsac și ea era la 100 m în față. Cu ultimele forțe am ajuns-o din urmă, noroc că mă aștepta aici. Mut repede un baton de ciocolată în burtică, completez cu apă că și de asta simțeam nevoie și mă așez să îmi revin. După câteva minute îmi dau seama că așteptam degeaba și timpul trecea. Mai bine facem schimb de rucsaci până pe vârf, că și traseul e mai ușurel și oi reuși și eu să mă târâi în urmă. Să încerc varianta de odihnire din mers. Între timp poate își face efectul și batonul de ciocolată.

Cornelia luă rucsacul cu Răzvan și i se păru mai ușor decât al ei. Eu iau rucsacul ei și mi se păru mai ușor decât al meu. Asta e din aceeași familie cu: "găina vecinului e mai grasă". Păi dacă știam așa, nu făceam noi schimbul ăsta mai devreme?!

Ce vezi tu, mami, acolo?

Aaa, admiri Vârful Moldoveanu. Dar nu ți pare că e puțin pe dos?

Ba da. De ce? Păi pentru că ne e mai familiar văzut doar din direcția opusă.

Ia uite ce vedem noi mai în depărtare, acolo!

Să fie oare Lespezi și Negoiu? Eu așa zic.

De-abia aici începe să fie traseul mai frumos.

Nu mai suntem nici singuri pe traseu. Mai multe persoane vin dinspre Sâmbăta de Sus, în direcția Dara și Hârtopul Darei.

Urcăm pe Vârful Fundu Bândei, așa cel puțin scria pe harta aplicației de mobil.

În fundal putem vedea Piatra Craiului.

Continuăm apoi să mergem pe creastă fără mari diferențe de nivel.

Ajungem în punctul în care trebuie să părăsim marcajul bandă roșie al traseului de creastă și să facem dreapta pe un traseu nemarcat, dar foarte umblat.

După vreo jumătate de oră suntem pe Vârful Dara. Este ora 15:30.

Cel care se află puțin mai încolo trebuie să fie Vârful Hârtopul Darei.

Din Valea Bândea nu se putea vedea, deci în mod eronat am crezut că îl vedeam.

Hai să mă întind puțin. Dar nu prea mult, căci mi-am dat seama că trebuie să mă duc să caut traseul de coborâre despre care primisem indicații. Nu am găsit nimic care să mă încânte. Așa că nu vom recupera timp coborând pe scurtătură, ne vom întoarce din nou pe creastă și vom ocoli până spre Fereastra Sâmbetei.

Hai să tragem o fugă acum, înainte de masă, până pe Vârful Hârtopul Darei!

Știam că Vârful Hârtopul Darei este mai înalt decât Dara. Și totuși Dara are plăcuță indicatoare, pe când Hârtopul nu are. Aveam să aflăm când am ajuns la pensiune că de fapt a avut plăcuță, însă probabil cineva a simțit nevoia să o ducă acasă, dacă tot nu era prinsă.

Ne întoarcem pe Vârful Dara să luăm masa.

Vârful Moldoveanu se vede din altă direcție față de cum suntem obișnuiți să îl vedem. În spate, foarte departe, am recunoscut Vârful Lespezi și Vârful Negoiu. Iar în direcția opusă putem vedea parcă aievea Piatra Craiului. Să facem o piruetă.

Și apoi cică să plecăm că e târziu, este ora 16:30. Mai avem doar 3 ore jumate de lumină.

Răzvan îmi spune să îl iau în spate și să mergem: "Hai, tati, hai!". Aș fi vrut să mai prelungesc puțin pauza, dar dacă m-a chemat Răzvan, am zis să încerc. Am mers vreo 200 de metri și am făcut din nou schimb de rucsaci. Se pare că nu mi-am revenit.

Uite pe acolo trebuia să urcăm.

De aici se vede foarte bine poteca ce ajunge din vale în creastă. Dar e cam departe să mai mergem până acolo să coborâm. Ce-ar fi dacă am coborî pe aici.

Pare un versant înierbat cu o înclinație ceva mai mică decât cea pe care am urcat. Și am putea ajunge în poteca aceea de coborâre. Gata, așa facem!

Merge totul strună, o coborâre lină, până când am pierdut imaginea de perspectivă. De sus vedeam foarte bine pe unde ar trebui să mergem, de aici nu îmi dau seama pe unde ar fi mai bine să coborâm în continuare. Așa că am continuat și noi pe unde părea iarba mai bătătorită, precum o potecă firavă.

Când ne-am trezit în fața unei coborâri foarte abrupte, pe pământ cu pietricele, fix pe valea unui pârâu, nu a fost chiar plăcut.

Însă de urcat înapoi să căutăm altă variantă de coborâre, nu ne mai vine să urcăm. Preferăm să continuăm pe aici în mers tiptil și cu atenție.

Trecem și de asta, veni alta la fel. Acum cu atât mai puțin nu ne mai întoarcem. Ajungem în cele din urmă la stâna 3.

Uite de aici pornea poteca în sus spre creastă. Cred că am economisit cam 1 oră coborând pe scurtătură.

De acum e un drum știut. Multe smocuri de iarbă și joc de glezne. Am ajuns din urmă 2 băieți care mergeau în aceeași direcție. Am zis să mergem împreună, dacă ne prinde noaptea să fim mai mulți. Oricum noi îl aveam și pe cuțu cu noi. Cred că am uitat să zic, dar chiar de la plecare s-a lipit de noi un cățel și ne-a însoțit pe tot drumul, până la Vârful Dara și înapoi.

Mai facem o dată schimb de rucsaci, că a obosit și Cornelia. Între timp mă odihnisem eu.

Și surprinzător chiar am ajuns înapoi cu ultima rază de lumină, la ora 8 seara.

Nu am avut nevoie de frontale. Cu alte cuvinte am făcut 3 ore jumate la întoarcere. Cumnatul domnului Constantin ne aștepta încă de la ora 16, când coborâse de pe Moldoveanu. Și de-acum începuse a-și face griji. S-a liniștit când ne-a văzut traversând podul, la final.

Ca fiind un traseu nemarcat, nu a fost chiar floare la ureche. Nu sunt nici cel mai priceput la orientare și nici drumul nu este foarte umblat. Dacă am mai merge o dată pe acest traseu, ar fi cu totul altceva. Am fost singurii care am urcat astăzi pe Valea Bândea spre Vârful Dara, în timp ce dinspre Sâmbăta de Sus am văzut cel puțin vreo 10. Smocurile de iarbă ce fac terenul foarte denivelat ne-au fiert gleznele. După cum zicea Cornelia, nu am mai făcut niciun traseu până acum în care să călcăm de atât de multe ori strâmb. Cu toate astea am reușit să ajungem cu picioarele intacte, poate cu mici dureri în talpă, au fost totuși 18 km parcurși. Per total a ieșit o tură super: vreme frumoasă, peisaje de vis, presărată și cu puțină aventură. Păi a fost prima oară când am văzut Piatra Craiului din Făgăraș.

Pentru data viitoare domnul Constantin ne-a propus o tură pe la cascade și lacuri, cele văzute de pe Vârful Dara.

De fapt asta i-a propus lui Răzvan. Abia aștept.

Downloadează fișierele atașate
Detalii
Data excursiei
16 septembrie 2017
Etichete:
muntii fagaras
bebe la munte
varfuri 2500
Comentarii