Vârful Lespezi - cel mai solicitant traseu din acest an

Anul ăsta nu ajunsesem în Munții Făgăraș. Nu îi mai văzusem de anul trecut. Chiar așa, până și anul trecut le-am făcut o vizită cu Răzvănel la 3 luni. Chiar dacă doar până pe Vârful Iezerul Caprei, dar se cheamă că am văzut crestele de sus. Ne cam cuprinsese dorul. Păi ce facem? Hai să urcăm pe Vârful Lespezi. Am mai urcat aici în urmă cu vreo 2 ani, pe la sfârșitul lunii mai. Mai era încă zăpadă pe vârf, însă traseul ne-a permis să urcăm fără echipament special de iarnă. Am rămas profund impresionați de peisaje: creste acoperite de zăpadă, versanți dungați în alb și negru, Lacul Călțun înghețat. De atunci am zis că trebuie să mai venim o dată să vedem cum arată vara. Din ce îmi aduceam aminte nu fusese un traseu foarte greu. Ca să îl compar cu un traseu mai recent, aș zice oarecum asemănător cu cel până la Vârful Vihren: scurt ca distanță, însă de urcat tot timpul. Diferența ar fi că la Vihren am urcat 1000 m în altitudine, aici ar fi 1200 m și cred că și distanța este ceva mai mare, de la 3 la 4 km.

O alternativă pentru acest weekend ar mai fi fost Piatra Craiului. Cică iar Piatra Craiului!? Păi ce, ne-am saturat? De data asta ne propunem să ajungem și pe Piatra Mică. Dar hai să lăsăm vremea să decidă pentru noi.

Și vremea a făcut în așa fel încât să fie frumos și colo și colo. Tot la noi este mingea. Deci mergem în Făgăraș. Între timp se anunțaseră musafiri: Adi și mămăița, căci e greu dorul de nepot. Nicio problemă, le luăm cu noi la munte. A făcut Cornelia rezervare la Piscul Negru. Ăsta mi se pare o zonă cu locații de cazare puține, scumpe, slabe la raport preț - calitate comparativ cu alte zone, și totuși aglomerat. Și pentru că nu e chiar așa aproape de București să ne întoarcem luni dimineața, am luat cazare doar pentru sâmbătă, să ne întoarcem duminică acasă. Dar cum facem? Mergem pe traseu sâmbătă? Pe yr.no e vreme bună și sâmbătă și duminică, însă pe meteoblue.com se anunță descărcări electrice duminică. Cred că ar fi mai bine să ne trezim sâmbătă în zori, plecăm spre Piscul Negru și urcăm pe vârf în aceeași zi. Gata, așa facem.

Vineri seara făceam bagajele și planul. Rămâne să ne trezim dimineață la 5, la 6 plecăm, la 9:30 ajungem la Piscul Negru, la 10 plecăm pe traseu, la 19 suntem înapoi. Suna bine. Numai că nu a pus nimeni ceasul să sune. Noroc că s-a trezit Cornelia pe la 6 fără 10. Mă trezește ușor, îmi spune șoptit cât e ceasul și mă întreabă ce facem. Păi ce să facem?! Hai să mergem! La 7 fără 10 eram în mașină, la 10 eram la în parcare la Piscul Negru. Noroc că a fost destul de lejer traficul. Apoi noroc că era liberă camera rezervată ca să poată rămâne mămăița la pensiune.

La 10:30 porneam pe traseu. Suntem aproape în grafic. Doamna de la pensiune ne-a zis că doar ce plecase de vreo 10 minute un alt grup spre Vârful Lespezi. E bine. Pornim noi voioși la deal,

și după vreo 10 minute ne dăm seama că marcajul punct roșu, ce trebuia să il urmărim, dispăruse. Hai înapoi. Făcusem dreapta prea devreme, înainte de clădirea dezafectată și trebuia după. Hai că de data asta suntem pe drumul cel bun.

Doar că urcușul susținut a cam dărâmat-o pe Adi și a făcut cale întoarsă. Mai bine că a făcut asta mai pe la început, că altfel nu prea aveam cum să ne încadrăm în timp și am fi coborât probabil la lumina frontalelor.

Tot prin pădure, serpentine, mai prindem din când în când câte un vizor spre Cabana Piscul Negru, apoi iar pădure.

Ne întâlnim cu niște oameni ce păreau a fi culegători de ciuperci așezati la o șuetă. Cică: Un' te duci tu bebeluș? Sus, sus, la munte sus! Ne continuăm urcușul. Uite aici am rătăcit drumul data trecută. Urcușul nu ne păsuiește deloc. Ne întâlnim cu o gașcă de ciobani ce coborau cu tot calabalâcul.

Cică gata, le ajung 4 luni de stat în munți, se întorc și ei acasă. Surprinzător, câinii au fost foarte jucăuși, de parcă nu ar fi fost câini de stână.

Sau poate au intrat și ei în vacanță. Ia uite ce chestie, data trecută când am urcat pe Vârful Lespezi am nimerit chiar în ziua în care veneau oile la munte. Iar acum am nimerit fix în ziua în care coboară oile la șes. Și măgarul ăsta ce cară în spate?

Păi burduful de brânză, zise fata ciobanului abținându-se parcă să nu râdă de noi.

Să ne continuăm urcarea. Parcă data trecută a fost mai aproape Stâna Lespezi. Sau poate nu, ca tot o oră am făcut.

De aici mai pornește un marcaj care ajunge pe Vârful Lespezi. Avem triunghi roșu prin Șaua Lespezi și punct roșu pe Piciorul Lespezi.

Nu prea mă prind eu pe unde merge traseul triunghi roșu și unde e Șaua Lespezi,

dar majoritatea urcă pe Piciorul Lespezi. La fel și noi.

Și unde ziceai că o să se mai domolească urcușul ăsta? La stână? Ah, nu, poate pe vârf. De data asta se vede vârful dacă privim în sus. Și îți poți da seama că nu ai nicio porțiune de teren drept, așa că nu are sens să ne amăgim degeaba.

Pe unde Moldoveanu ăla oare?

Mai urcăm ce mai urcăm și parcă vedem oameni în fața noastră. Oare merg în sus sau în jos? Aș zice cam devreme să coboare deja. Dar chiar coborau. Păi la cât să fi pornit aceștia pe traseu ca la ora 12 să coboare deja!? La 6!? Ce oameni matinali!

Se mai văd niște siluete pe traseu înainte de săritoare și altele după săritoare. Și unii și alții par a fi la faza de urcare.

Ia uite sunt unii și pe vârf!

Mai urcăm noi o vreme. Auzi dar ăia de pe vârf nu mai au de gând să plece? Aveam să ne dăm seama abia la coborâre, după ce știam că nu am mai lăsat pe nimeni în urmă, că siluetele de pe vârf erau de fapt momâile și nu drumeți.

Era mai, mai să ajungem un grup de 3 persoane din urmă. Hai să facem pauză, să le dăm un avans! Ca nu cumva să se simtă prost că îi depășim. Vorba vine, de fapt am cerut pauză pentru că mi-a obosit spatele.

După juma de oră pornim din nou la deal.

Ceva mai sus îi găsim pe cei trei opriți în pauză după o stâncă: o fată medita și ceilalți 2, care formau un cuplu, studiau o hartă.

Trecem mai departe fără să schimbăm prea multe cuvinte, cred că erau străini. După puțin timp ne ajung din urmă și ne depășesc. Și chiar ne-au lăsat binișor în urmă. Așa tare să îi fi supărat?

Hai să mai facem o pauză înainte de săritoare că am început să merg în reluare. Mai avem mai mult de o treime până sus. Cred că ne-am întins un pic cam tare cu traseul asta.

Ia uite-i și pe cei trei! Se retrăseseră undeva, mult în lateral, să nu îi poți vedea din traseu și stăteau. Am constatat mai târziu că nu au ajuns pe vârf, probabil nu era în scopul lor. Cine știe?! Poate au greșit traseul și voiau să ajungă la Lacul Călțun și nu pe Vârful Lespezi.

Ajungem la săritoare.

De data aceasta o ocolim prin dreapta, așa cum zice marcajul.

Data trecută o escaladasem că nu mi-a plăcut deloc limba de zăpadă ce stătea să o ia la goană în lateral.

Vântul a început să își facă simțită prezența mai supărat. Ne mai întâlnim cu un grup de persoane ce coborau. Toți l-au admirat pe Răzvănel cum dormea, căci obosise după atâta urcat. Ceva mai sus ne întâlnim cu o altă gașcă de oameni.

Văzându-ne în mânecă scurtă, ne-au avertizat că sus e foarte frig. Nu-i problemă că avem cu ce ne îmbrăca. Într-adevăr toți pe care i-am văzut azi pe traseu aveau gecuțe să le țină și de vânt și de cald. Noi aveam doar polarele, dar lasă că Răzvănel are geaca de iarnă, el e mai important.

Am început numărătoarea inversă a metrilor în altitudine până în vârf. Mai sunt 150. Dar am cam rămas fără cai la căruță. Nu înaintăm mai deloc, mai mult stăm. Frigul este din ce în ce mai prezent pentru că mai mult ne odihnim. Am pus polarul pe mine. Îl păstram eu pentru vârf, că n-oi mai avea ce mai pune pe mine acolo, dar n-are sens să îngheț aici. Hai că mai sunt 100.

Nu mai sunt așa mulți, dar panta asta de vreo 100 de metri încoace așa tare s-a înclinat și parcă se verticalizează din ce în ce mai tare. Hai că mai sunt 50 de metri.

Încă puțin și încă puțin. E mai bine cu polarul pe mine. De altfel m-ar fi deranjat transpirația ce încerca să iasă afară din polar, dar acum stă și ea cuminte la căldurică. Câți mai sunt? 60. Ei da!? Păi ce se întâmplă? Noi urcăm și gps-ul coboară? Nu mai văd nimic în fața ochilor decât lespezile de piatră pe care pășesc.

Pe semne de la acestea își trage numele vârful. Hai că mai sunt 30 de metri. Cornelia îmi zice din urmă: Ia uite ce se vede acolo!

Ridic și eu nasul din pământ. Era vârful rozei vânturilor. Uau, ce aproape e!

Hai că am mai prins puțină energie să ajung pe vârf cu altă cadență.

Iaca am ajuns pe vârf!

Un pic istoviți, sau poate istovit doar eu, dar sentimentul acela de plăcere că te afli deasupra crestelor are grijă el să încarce bateriile.

S-au făcut 5 ore de la plecare, adică chiar mai repede decât data trecută. Și culmea, a dispărut și vântul cu frigul lui. Să sărbătorim 1 an și 3 luni, căci cam pe-acum se întâmpla.

Pustiu pe vârf! Din numărătoarea noastră de pe drum ar fi trebuit să mai fie câțiva pe aici. Ah, stai așa, uite-i pe Cornul Călțunului.

Ooo, au pus plăcuța cu numele vârfului și acolo?! Pai bine că au pus acolo, unde nu e nici traseu marcat nici ușor de ajuns, și în alte părți habar n-ai dacă ai ajuns pe vârf.

Privind așa limba de stâncă pe care trebuie să urci pentru a ajunge pe Vârful Călțun, n-aș zice că e chiar așa înfricoșătoare. Cine știe, poate odată și-odată o să urc și eu acolo.

După câteva minute văd că au dispărut cei ce erau pe vârf și acum urcau alții 2. Cățărare cu ajutorul mâinilor, în plan înclinat, deci nu chiar vertical, pe marginea hăului. Mi-a cam trecut pofta de a urca acolo.

Și Negoiu ăsta este așa impunător. Pare a fi cu mult mai înalt decât Lespezi, și totuși nu e decât o diferență de 13 metri. Parcă sunt câteva persoane și pe Vârful Negoiu, dar sunt puțin cu capul în nori.

Îi zic Corneliei să fugă să vadă Lacul Călțun, că poate pățește ca data trecută când s-a putut vedea doar pentru puțin timp, după care a intrat în ceață, și degeaba a mai pândit ea o breșă atunci, că nu a mai apărut niciuna până am plecat.

De când au adus noul refugiu nu am mai ajuns pe acolo. Aveam impresia că l-au pozitionat tot undeva lângă lac.

Că bine zicea Cornelia când urcam, că ăla trebuie să fie Vârful Lăițel.

Eu nu, și nu, poate Lăița. Acum e destul de evident. Mi-am adus aminte cum am coborât de pe el la Lacul Călțun în drum spre Negoiu.

Vânătarea lui Buteanu este puțin mai în spate, alături de Vârful Capra.

Iar trapezul Viștea - Moldoveanu se vede foarte, foarte în spate.

Se vede și Lacul Vidraru.

Nu prea m-am prins eu ce munți sunt așa înalți spre sud - vest. Încolo aș zice că sunt Căpățânii, dar parcă sunt prea înalți.

Ia uite, încolo spre Lacul Vidraru s-a apucat de plouat.

Norii ăștia de deasupra noastră nu par a fi aducători de ploaie.

Să așteptăm să vină oamenii de pe Cornul Călțunului să ne facă și nouă o poză? Mai bine nu. Fixez eu aparatul cumva și facem cu declanșare automată după 10 secunde.

A fost o alegere înțeleaptă că respectivii nu s-au mai întors pe la Vârful Lespezi.

În cele câteva minute state aici ne-am încărcat cu ceva energie. Ne-am mai alinat și dorul de Munții Făgăraș. De privitul crestelor de aici, de sus, nu știu dacă m-aș sătura vreodată. Și oricât de multe și frumoase poze aș face, acestea nu pot înlocui experiența trăită în direct.

Au apărut frisoanele de frig. De hazul lor nu mai pot nici poze să fac, nici să admir zările în liniște nu mă lasă. Poate ar fi timpul să ne punem în mișcare. Dar nu înainte de a ne lua la revedere de la Vârful Lezpezi.

Nici la vale nu merge prea ușor. Tot cu pași mici și cu mușchii încordați. Dar cel puțin nu mai e nevoie de pauze lungi și dese.

Doar ce plecasem de pe vârf și îl învăluise ceața.

După ce-am mai coborât vreo 300 metri am privit din nou înapoi spre vârf. De data aceasta se înseninase dar nu ajunsese încă soarele.

Spre est în schimb erau mai multe creste luminate.

Nu după mult timp s-a limpezit peste tot. Corneliei i-ar fi plăcut să fie așa și când eram noi sus pe vârf.

Privind stâna de peste drum am observat un lucru, aș spune ciudățel, în apropierea ei pășunea era de-un verde mai intens decât în rest.

Ușor, ușor am ajuns înapoi la Stâna Lespezi.

Să aruncăm o ultima privire spre Vârful Lespezi.

De aici intrăm în pădure. Drumul, chiar dacă este tot la fel de înclinat ca și până acum, nu mai este la fel accidentat. Am reușit treptat să îmi relaxez picioarele, să merg mai lejer și chiar am mărit ritmul. La 7:30 eram la Piscul Negru, exact cum ne planificasem.

Ia să vedem ce noutăți au pentru noi Adi cu mămăița, că doar au stat pe lângă casa omului și au sustras informații de la proprietar. Cică intrarea aia în mină pe lângă care am trecut la plecarea pe traseu este într-adevăr intrarea într-o fostă mină, dar cică acolo sunt 5 peșteri acolo. Cum or fi 5 peșteri cu o singură intrare nu prea înțeleg. Știam că dacă au legătură prin subteran devin una singură. Aha, deci grupul acela care l-am văzut mai devreme în parcare și aveau căști de protecție și coardă nu au venit pentru alpinism ci sunt probabil speologi.

Rămăsese ca seara când ne întoarcem de pe traseu să stabilim planul pentru a doua zi. Dar amânăm pentru dimineață. Acum nani.

Duminică dimineață facem o vizită la mănăstire.

Și apoi pornim spre Lacul Bâlea. Că doar nu am venit până aici și nu mergem și la Bâlea Lac să vadă și mămăița în direct ceea ce doar la televizor văzuse până acum. Pe drum privim din zbor Cascada Capra.

Și mai sus încă o cascadă mult mai mică a cărei nume nu îl cunosc. Aparent tot Pârâul Capra o formează.

La Bâlea Lac e aglomerație ca de fiecare dată dar oprim și noi pentru o oră să vedem Lacul Bâlea,

Transfăgărășanul,

telecabina Bâlea Cascadă - Bâlea Lac și locul unde se face iarna hotelul de gheață,

pe unde am pornit traseul spre Negoiu în urmă cu vreo 6 ani

și pe unde am urcat anul trecut spre Iezerul Caprei.

De aici avem varianta să ne întoarcem spre casă pe unde am venit. Dar de ce să nu facem Transfăgărășanul de la un capăt la altul.

Apoi spre Zărnești prin Poiana Mărului, unde avea loc un eveniment tomnatic. În continuare spre Rucăr, am oprit pentru o mică pauză la Bran.

Apoi spre Târgoviște și acasă. Niciunul din drumuri nu a fost exagerat de aglomerat având în vedere că era duminică seara.

Detalii
Data excursiei
10 - 11 septembrie 2016
Etichete:
muntii fagaras
bebe la munte
varfuri 2500
Comentarii