De la Mănăstirea Prislop până la Cetatea Jdioarei prin Tunelul Dragostei

Ușor, ușor începem să simțim și noi că am intrat în concediu, suntem mai relaxați, ne trezim mai târziu, ne mișcăm mai în reluare. Dimineață când am scos capul afară am dat nas în nas cu Munții Retezat. Nimic nu-mi obtura priveliștea. Și am rămas așa admirându-i câteva minute bune. Asta m-a ajutat să mă eliberez și de parfumul folosit în mod exagerat de gazdă pentru igienizarea camerei. Și bine am făcut, că după jumătate de oră au apărut și norii, care au mai redus din vizibilitate.

După micul dejun, am plecat spre Mănăstirea Prislop. Am mai fost pe-aici în urmă cu vreo 5 sau 6 ani. Îmi aduc aminte că atunci, venind dinspre Orăștie spre Hațeg, am urmat un indicator spre dreapta, pe care scria Mănăstirea Prislop. Aveam impresia că drumul respectiv merge efectiv prin lanul de grâu, că mi-l amintesc a fi fost unul de pământ cu șanțuri destul de adânci create de tractoare la trecerea prin noroi. Pământul întărindu-se între timp cu șanțurile formate, cea mai bună variantă era să mergem pe șine, dar și acest lucru presupunea să mergem în mângâierea spicelor de grâu. Nu mergeam cu mai mult de 20 km/h și aveam impresia că nu se mai termină. La un moment dat am ieșit din lanul de grâu și ne-am intersectat cu un drum asfaltat, de ți-era mai mare dragul să mergi pe el. Mare țeapă ne-am mai luat, mi-am zis eu atunci. De reținut pentru data viitoare să nu mai facem aceeași greșeală. Am ținut minte și acum am urmat drumul spre Mănăstirea Prislop din Hațeg. Din drumul județean care leagă Hațeg de Hunedoara, din localitatea Silvașu de Jos, se continuă un drum ceva mai îngust, dar destul de bine întreținut spre Mănăstirea Prislop. Cred că este chiar în continuarea celui pe care mersesem prima oară.

Prima oară când am venit la Mănăstirea Prislop am avut impresia că este o mănăstire în adevăratul sens al cuvântului, un loc perfect de reculegere. Odată intrat în incinta mănăstirii, o liniște mormântală începea să îți țiuie în urechi și simțeai că ai intrat în altă lume. Nu mai pot spune același lucru și acum. Cred că a devenit o mănăstire mult prea comercială. Intri în curtea mănăstirii și întâlnești oameni de toate tipurile, îmbrăcați mai mult sau mai puțin decent și nimeni nu îi mai trage de mânecuță la intrare și nici nu le mai oferă posibilitatea de a îmbrăca o fustă lungă peste straiele proprii. Nici liniștea nu-și mai are locul pe-aici.

Am observat un lucru foarte interesant, cu toate că în apropierea mormântului părintelui Arsenie Boca scria să păstrăm liniștea, niște meșteri constructori, tâmplari sau ce-or fi fost ei, făceau un zgomot azurzitor cu uneltele lor, în dorința de a ridica un acoperiș mai aspectuos deasupra mormântului. În felul ăsta nu mai reușești nici să-ți pui gândurile în ordine, când te rogi în fața mormântului, că ți le amestecă bine meșterii aceștia binevoitori.

Dacă reușești totuși să te distanțezi de hărmălaie sau să faci abstracție de existența ei, atunci cred că ai putea să regăsești aici oaza de liniște ce-a fost odată.

De aici am plecat mai departe spre Biserica de piatră din Strei. Aici în zonă am observat că s-au construit foarte multe biserici din piatră. Și aici mă refer la bisericile vechi. Am vizitat cu altă ocazie, tot pe-aici prin zonă, Biserica Densuș. Biserică asemănătoare nu am mai văzut în nicio altă zonă. Cred că biserica din Densuș este cea mai renumită biserică de acest gen. Ne-am zis că ar fi frumos să mai vizităm și alte biserici vechi din piatră, să vedem dacă Biserica din Densuș este cea mai reprezentativă și își merită renumele sau dacă este doar una dintre multe altele din zonă și doar alte întâmplări au scos-o pe primul loc.

Biserica de piatră din Strei este într-adevăr foarte frumoasă și chiar uitându-mă la felul cum este construită m-a dus cu gândul la Biserica Densuș. Dar aș zice că aceasta din Strei este o variantă simplificată față de cea din Densuș.

Biserica din Densuș are o construcție aparte și față de celelalte biserici de piatră din zonă, cel puțin până acum.

Pe drum spre Caransebeș, am mai oprit să admirăm puțin Munții Retezat.

La intrare în județul Caraș Severin, am văzut semnul de obiectiv pentru Fortificația dacică Tapae.

Hai că pe asta nu o aveam pe listă, dar denumirea ne este foarte cunoscută, trebuie să fi învățat noi ceva despre aceasta de prin manualele de istorie. Hai să o vedem. Am urcat prin pădure și pe o parte a drumului și pe partea cealaltă, nu am văzut să se formeze vreo potecă niciunde care să ducă mai departe spre locația acestei fortificații. Nu ne așteptam să găsim cine știe ce, dar atât timp cât am găsit acel indicator de obiectiv, am zis că trebuie să fie ceva. Când ne-am întors la panoul indicator al obiectivului, am observat că pe zidul de consolidare a dealului de pe marginea șoselei stă scris cu litere mari "Porțile de Fier ale Transilvaniei".

Zona este ca o trecătoare între munți, aici trebuie să fi avut loc bătăliile dintre daci și romani. Dacă înțeleg eu bine din wikipedia, că Fortificația dacică de la Tapae este una atipică întrucât se întinde liniar pe o lungime de aproximativ 2 km, înseamnă că aceasta chiar este partea reprezentativă a fortificației. Iar noi căutam cai verzi pe pereți.

Continuându-ne drumul, așa cum ne-am obișnuit să oprim la fiecare indicator de obiectiv turistic, am găsit unul "Villa Romana", în Valea Bistrei.

Acum ne uitam frumos la panou ca pisica la calendar, căci nu ne dădeam seama încotro ar trebui să ne uităm să îl vedem. Și nici nu am fi avut vreo șansă să îl găsim dacă nu întrebam. După ce am aflat că săpăturile arheologice fuseseră efectuate în curtea unui om, am avut norocul tocmai să sosească și proprietarul acasă și, foarte binevoitor, să ne invite în grădina lui să vedem cum i-au întors oamenii primarului grădina cu fundul în sus. Ce pot să zic?! Au scos la iveală ceva ziduri arheologii ăștia. Dar acum nu înțeleg de ce s-au oprit?!

La plecare, ca să nu mai deranjăm din nou proprietarul, am zis să trecem peste gardul de sârmă ghimpată din spatele grădinii spre cimitir. Nu era mare lucru de gardul ăla, dar trebuie să mai avem și peripeții din când în când. Am pășit eu gardul, căci la înălțimea lui n-aș putea spune sărit; țin întinsă sârma ghimpată pentru a nu-și face de cap când urma să treacă Cornelia, trece fără probleme cu primul picior și apoi să treacă și cu al doilea. În tot acest timp eu eram geană pe mișcările ei. Ei, ce să zic, nici eu, nici ea, nu ne-am dat seama cum a reușit sârma aia să o agațe. Că a trecut ea și cu al doilea picior, dar a lăsat vamă o bucată de pantalon acolo. Pe ea o durea că și-a sfâșiat pantalonul, pe mine mă durea că-și făcuse o zgaibă destul de adâncă pe picior. Bine că nu a fost ruginită sârma. Am făcut apoi o vizită pe la urgențe, în Oțelu Roșu, unde am întâlnit o tanti foarte miștocară, "că ați venit până aici tocmai de la București ca să vă zgâriați într-o sârmă ghimpată. Păi ce?! Nu aveați sârme ghimpate și la București?" Acum nu sunt foarte sigur dacă era acidă că am deranjat-o de la serialul preferat sau dacă așa era felul ei de a comunica cu oamenii, mai glumeț. Oricum, m-aș fi așteptat să găsesc la urgențe o persoană mai pricepută, care să îți poată insufla încredere că nu e nicio problemă, nu una care să sune din 2 în 2 minute, probabil pe alt medic, să întrebe și acum ce face, să facă sau să nu facă antitetanos... Am trecut și peste asta, cu toate că gândul dacă va fi totul în regulă ne-a mai urmărit ceva vreme.

Următoarea țintă era Tunelul Dragostei. Citisem indicații despre cum putem ajunge aici într-un articol scris de Cristi. Reținusem de aici că o să îl găsim undeva pe partea stângă cum mergem dinspre Ghimboca spre Obreja. De asemenea, mi se întipărise în minte cum se vede pe google maps. Privind dinspre Caransebeș, se observă cum se desprinde din drumul european un drum de pământ. Urmând acel drum de pământ trebuia la un moment dat să traversezi calea ferată, iar tunelul de vegetație se formează tocmai pe acea cale ferată. Urmând aceste 3 elemente esențiale nu ai cum să ratezi. Am ajuns la fața locului, am bunghit breteaua de pământ, care arăta exact ca print-screen-ul din google maps făcut de Cristi.

Am lăsat mașina și am luat-o pe jos. De aici cred că se văd Munții Țarcu.

Am urmat drumul până ne-a apărut în față un râu. Puțin mai în dreapta, drumul trecea prin albia răului și chiar în acel moment trecea prin apă o mașină 4x4. Nu îmi surâdea ideea de a trece la picior prin apă. Am continuat să mergem pe malul râului spre stânga, dar în direcția asta un alt loc de traversare a râului se lăsa așteptat. După ce ne-am plictisit de mers, am găsit un loc unde puteai trece lejer pășind din piatră în piatră. Acum gândeam că ne-am depărtat cam mult de locația tunelului și ar trebui să mergem în sens opus. După ce m-am uitat la gps și am văzut că pe delușorul din apropiere se ascunde o cale ferată, am zis că suntem prin zonă. E clar că nu am nimerit drumul care trebuie spre tunel, dar în mod sigur suntem prin apropiere. Gândeam că poate în mod normal pârâul ăsta nu prea are apă și traversarea lui nu pune dificultăți, dar acum... La un moment dat vedem la capătul unui ogor arat crucea lui Andrei, semn că pe acolo se traversează calea ferată.

Taci că-i bine, putem să mergem acolo și să ne facem intrarea în tunel din acea direcție. Ajungem acolo și privim în ambele direcții. Nu vedeam tunelul de vegetație în nicio direcție. Totuși privind spre Obreja, calea ferată făcea un viraj, iar spre Ghimboca mergea drept și dacă priveam departe în zare parcă ziceam că s-ar putea forma tunelul mai încolo. Așa că am luat-o la pas spre Ghimboca. Și se pare că am ales direcția bună. Am găsit Tunelul Dragostei. Este într-adevăr foarte frumos și asta este primăvara, când încă nu a prins viață întreaga vegetație.

Gândesc că vara este și mai și. Am mers destul de mult pe calea ferată și la fiecare 2 pași priveam în urmă să mă asigur că nu vine care cumva vreun tren. Analizând șinele de tren, acestea păreau a fi curate, nu crescuse vegetație pe șine, lucru care mă duce cu gândul ori că pe aceste șine mai circulă vreun tren din când în când, ori le mai curăță cineva câteodată. Mergând așa, am ajuns la o nouă trecere la nivel. Asta trebuie să fie trecerea unde trebuia să ajungem noi din prima. Când vom pleca înapoi pe aici o vom lua. Am mai continuat spre Ghimboca să vedem dacă se mai întinde încolo. Am mers până când, privind în zare, nu păreau a se mai uni coroanele copacilor de pe-o parte și de alta a șinei.

La întoarcere am constatat că drumul ce traversează calea ferată ne-a condus la altă ieșire în drumul european, care de asemenea semăna cu cea din google maps. Deci, sunt două bretele de pământ, și noi am urmat-o pe cea greșită, ar fi trebuit să o urmăm pe cea de-a doua privind dinspre Obreja.

Mai aveam pe listă doar cetatea Jdioarei, așa că am pornit spre Lugoj. Am prins un drum care ocolește orașul Caransebeș, așa că l-am urmat. Nu am intrat bine pe drumul ce leagă Caransebeșul de Lugoj și vedem un indicator spre Castrul Tibiscum. Trecem noi binișor de el și apoi ne uităm noi unul la altul și ne zicem "Păi și pe ăsta cui îl lăsăm?". Așa că ne-am întors.

Era puțin trecut de ora 6, dar drumul era deschis așa că am intrat.

Având în vedere că nu auzisem mare lucru despre el și nici nu îl trecusem pe listă, chiar nu mă așteptam să fie așa de mare.

Am parcurs noi în lung și în lat tot castrul și când eram aproape de final văd că se apropie din depărtare un câine alături de stăpânul lui. Cred că era vorba de paznic. Și pentru că am văzut că nu se grăbea să ne întâmpine am hotărât să ne îndreptăm și noi spre ieșire fără a mai aștepta să vedem ce are de zis.

Hai și la Cetatea Jdioarei, că mai e timp.

Intrăm noi în satul Jdioara și oprim să întrebăm un localnic încotro trebuie să mergem să vedem cetatea. "Păi mergeți încolo până la casa de vă-ndrumă și după aia faceți la stânga." Hm, interesant! Ce-o fi vrut să zică!? Hai să mai întrebăm pe cineva. Aflăm că există un indicator.

 

Ajunși la indicator, ne dăm seama că am trecut pe lângă "casa de ne-ndrumă"; era punctul de informare. La 10 metri de indicator era desenat pe peretele unei case o săgeata și un marcaj punct roșu, iar marcajul părea a fi destul de recent refăcut. "Taci că e bine, avem marcaj proaspăt." Când să lăsăm mașina și să o luăm pe jos după marcaj, ne ajunge din urmă și doamna de la care primisem ultimele indicații și ne spune să nu mergem în direcția marcajului, ci să o luăm drept înainte cu mașina. Nu am stat mult pe gânduri și am plecat în direcția respectivă. Am mers noi pe un drum de țară până într-o poiană largă, de unde nu părea să mai continue niciun drum.

Dar nici vreun indicator spre cetate nu am văzut. Era doar o poartă și odată trecuți de ea, drumul continua în urcare pe niște trepte de lemn.

Nu aveam marcaj, nu știam unde vom ajunge, dar gândeam că un traseu așa bine aranjat trebuie să ducă undeva. Și ne-a plimbat ceva vreme prin pădure. La un moment dat am avut impresia că vedem și cetatea printre copaci, dar nu era decât fata morgana. Am mai mers noi încă pe-atât și iar ni s-a părut că vedem cetatea printre copaci.

Hai că de data asta nu mai este nicio iluzie. Chiar este cetatea.

Am dat un ocol de jur împrejur în speranța că vom găsi un unghi din care să o vedem mai bine, să nu mai stea ascunsă prin tufișuri. M-am cățărat și pe zidurile ei, în speranța că îmi voi da seama de unde se vede mai bine, dar nimic. Totul era o mare de bălării, printre care mai distingeai cu greu zidurile cetății. Dacă nici de sus nu vezi nimic, atunci de unde?!

Am ajuns și în mijlocul cetății, dar nici că ți-ai fi putut da seama dacă ești în interiorul sau în exteriorul zidurilor cetății.

Hai că m-am cățărat și prin copaci.

Eh, nu eu, ci doar umbra mea.

Aici am găsit și marcajul punct roșu ce pornea din sat. Am concluzionat că mai exista un traseu marcat ce urca prin altă parte la cetate. Dacă nu am fi lăsat mașina în poiană, ci în sat, în mod sigur am fi ales să coborâm pe partea cealaltă. Dar, am ales să coborâm pe unde am urcat.

Am ajuns la mașină puțin după asfințit. Putem spune că am valorificat la maxim lumina zilei. Hai să ne îndreptăm spre locația de cazare. Mai aveam cam 1 oră de condus până la Valea lui Liman, unde urma să înnoptăm. Am ajuns destul de târziu, recepționerul plecase, așa că primirea ne-a făcut-o paznicul.

Detalii
Data excursiei
22 aprilie 2015
Etichete:
manastiri romania
Comentarii