Slovenia - Lacul Bohinj și împrejurimile

Dacă ieri a fost ziua Lacului Bled, azi avem în vizor alt lac foarte fotogenic, Lacul Bohinj. Și astăzi vrem să facem ceva similar, respectiv să îi dedicăm întreaga zi Lacului Bohinj. Însă cred că ne-ar mai rămâne ceva timp și vom mai adăuga pe listă 2 obiective din imediata apropiere: o cascadă și niște chei.

Am setat pe gps coordonatele parcării de la gondola Vogel și am pornit. Pe drum nu am văzut nicio deschidere la lac. Parcă tot malul era acoperit de copaci. Uite totuși o breșă.

Apoi am fost preocupat cu găsirea unui loc de parcare la telegondolă.

Vom urca în 2 etape. Prima oară cu telecabina și apoi cu telescaunul.

Mda, nu este telegondolă, ci telecabină. Noi am setat o delimitare între noțiunile de telegondolă și telecabină, acum nu știu dacă chiar așa este. Telegondola este aceea care circulă pe un cablu mai multe cabine, la interval foarte scurt. Telecabina este aceea care circulă doar o pereche, respectiv o cabină urcă în timp ce alta coboară. Telegondola ar avea avantajul că poate transporta mai multe persoane într-un anumit interval de timp, nelăsând timp a se forma cozi. Însă, din ce am observat, ar avea un dezavantaj, nu poate funcționa pe diferențe mari de nivel în distanțe scurte. Pentru aceste situații se pretează telecabina. Și cam ăsta e cazul de aici.

Ajung la casa de bilete, cer 4 bilete pentru adulți. Nu apuc să zic că vreau dus-întors pentru telecabină și telescaun, că doamna casieră îmi printase deja biletele. Mă asigur că îmi printase ceea ce trebuie. Da, probabil există un tarif unic care le include pe toate și dacă nu vrei să mergi cu telescaunul, e același preț. Întreb și de Răzvan dacă trebuie să plătească ceva. Se pare că nu.

Hai să ne grăbim să prindem următoarea urcare. Când ajungem noi, doar ce venise și se făcea îmbarcarea. Am urmărit în fața noastră cum se procedează, cum se scanează biletele. Nu e nimic nou față de ce văzusem anul trecut în Turul Alpilor. Când îmi vine rândul, duc biletul în dreptul scanner-ului, îl poziționez ca cei dinaintea mea și aștept să se facă verde. Nimic. Îl scot din zona de scanare, mă uit la indicatoarele de acolo că poate nu fac ceva bine. Nu, așa trebuia făcut. Mai încerc o dată. Tot roșu. Hm, ia stai că poate scrie de ce e roșu. Păi da, că s-a umplut cabina. Bine că s-a umplut înaintea mea și nu după mine. Oare s-or ține ăștia strict de program, căci vom avea de așteptat jumătate de oră în cazul ăsta. Cealaltă cabină ajunse imediat și, spre surprinderea noastră, ne-a dat drumul la îmbarcare. Și pornim.

Ajungem sus. Fac câțiva pași și simt că ceva îmi lipsește. Parcă merg mai greu. Bețele! Unde-mi sunt bețele? De la mașină sigur le-am luat că mi-a adus aminte Răzvan. Da, la casierie, când am scos portofelul, am lăsat bețele sub pervazul ghișeului. Și acolo au rămas. Cred că o să le găsesc tot acolo, eventual le va lua cineva de la casa de bilete.

Admirăm puțin priveliștea de aici.

Și apoi ne îndreptăm spre telescaun. Nu a fost chiar ușor de ghicit locația telescaunului. Ne uităm la indicatoare.

Dar ce ne interesează pe noi?! Să fie oare Orlove Glave?! Văd că direcția de mers a majorității oamenilor este aceeași cu săgeata spre Orlove Glave. Ea trebuie să fie!

Ne plimbăm puțin și cu telescaunul.

Acum am avea mai multe opțiuni de mers pe jos. O variantă posibilă ar fi fost să urcăm pe Vârful Vogel,

însă acest lucru l-am descoperit ajunși aici. Probabil ar mai fi de mers vreo 1 oră - 1 oră jumate până acolo, hai să zicem 3 ore dus - întors. Ne-ar cam da planul de astăzi peste cap. Și nu pot spune că aș renunța la ceva de pe lista de azi sau din zilele următoare, astfel încât să încapă astăzi acest traseu. Cred că ne vom mulțumi cu escaladarea acestui vârf mai apropiat, pe care urcă toată lumea. Nu sunt puțini nici aceia care merg spre Vârful Vogel, însă pe vârful acesta de lângă telescaun (acolo unde este Clopotul Dorințelor) urcă toți cei mai comozi, ca și noi de altfel.

Urcăm,

tragem clopotul.

Am aflat astfel și de unde venea sunetul de clopot care ne-a întâmpinat la sosire.

Identificăm toate vârfurile de jur - împrejur, cu ajutorul rozei instalate aici. Și descoperim printre ele și Vârful Triglav.

Mai privim o dată spre Vârful Vogel, cu părere de rău că nu ne permite timpul să ajungem a călca pe el.

Uite că vremea pare să aducă niște nori mai tuciurii de peste munți, pentru a ne mai atenua din părerea de rău. Ne întoarcem la telescaun.

Și mai zăbovim ceva vreme pe platou, înainte de a lua telecabina.

Acum suntem aproape de adăpost. Dacă s-o hotărî vreo ploicică să vină, putem intra repede la dos, iar în telecabină avem acoperiș.

Tanti asta se dă cu tiroliana fix pe deasupra noastră.

Văcuțele sunt atracția principală de aici.

Privirile curioase mai pot descoperi niște găini, chiar și un porc, aici în gospodăria telecabinei.

Mai așteptăm să prindem loc și pe leagănul din față, ca să facem o poză cu peisajul în timp ce ne legănăm. E bătaie mare pe el. Nu s-a format o coadă evidentă, însă o turmă invizibilă de "hiene" stă la pândă. Și ne-am dat seama de acest lucru când s-au ridicat din leagăn o familie și până să ajungem noi acolo, era deja ocupat de alții. Trebuie să acționăm și noi în mod similar.

Adevărul e că aș sta aici o zi întreagă și nu m-aș sătura, dar hai să coborâm că mai avem și alte lucruri frumoase de văzut.

Mă întorc la casierie, întreb de bețe și doamna casier ieși imediat pe ușa din dos și mi le înmână. Bucuros că mi-am recuperat bețele mele dragi, îi mulțumesc și plec. Pe drum chiar mi-am făcut diverse scenarii cum să facem zilele următoare, când vom avea niște trasee mai lungi decât oricare de până acum. Și m-am liniștit repede, când mi-am adus aminte că mai avem o pereche de bețe de rezervă, ale Emiliei, pe care nu a vrut să le folosească nici Nelu, nici Gina. Dacă ar ști ei ce bine e cu bețe!

Nu departe de aici este Cascada Savica. Nu ne vom urca bine în mașină, că va trebui să coborâm. 4 km chiar este foarte aproape. Nu mă așteptam să trebuiască să plătim aici taxă de parcare.

Nici taxă de intrare la cascadă. Dar uite că a trebuit să le plătim pe amândouă. După cum observasem în mai multe locuri, acolo unde este de plătit, este și foarte aglomerat. Și totuși cascada nu este chiar aproape de mașină. Este de urcat vreo jumătate de oră până la ea, însă nici asta se pare că nu descurajează prea multă lume, căci traseul este foarte aglomerat. Iar la cascadă chiar te calci în picioare.

Efectiv nu poți să faci vreo poză doar cu personaje cunoscute. Așteptăm poate prindem vreun moment mai liber, însă ne dăm seama că nu avem nicio șansă.

Hai să mai mergem și în altă parte, poate n-o mai fi așa aglomerat. Cu toate că și acolo vom avea de plătit parcare, cine știe, poate chiar și taxă de intrare. Se pare că Lacul Bohinj este străjuit de statuia unei capre negre.

Ajungem în parcare la Cheile Mostnica. Aici pare că a fost odată plină, însă acum au rămas mai puțin de jumătate din mașini. Majoritatea oamenilor se întorc acum de pe traseu și pleacă spre casă. Numai noi suntem în sens contrar fluxului. Ce să-i faci?! La prânz suntem în rând cu toată lumea și dăm din coate să înaintăm. Seara suntem împotriva tuturor. Dar noi suntem cei mai câștigați, căci vizităm și ce au văzut unii și ce au văzut ceilalți.

Plătesc 1 oră jumate parcare la tonomat și plecăm pe traseu, pe acolo pe unde se întorceau toți oamenii. Chiar de la intrare ne întâmpină un panou pe care ne informează taxa de acces. Aha, deci și astea sunt cu bani. De fapt, scria asta în ghidul de unde m-am inspirat pentru a face planul de excursie, însă am uitat. Dar nu e nimeni să ne ia banii!? Hai să nu zicem hop până groapa n-am sărit. Poate o fi cineva mai încolo.

Ajungem la un pod. O fi Podul Hudicev.

Continuăm pe malul stâng. Dinspre dreapta se pare că mai vine o potecă mai umblată, însă nu știu de unde vine. Pe lângă aceasta din urmă, noi părem a ieși din tufișuri. Să fim atenți la întoarcere, ca nu cumva să ajungem a vedea de unde vine drumul ăsta. De fapt, mai corect ar fi să zic că mergem pe malul drept, căci ar trebui să privim dinspre amonte spre aval. Însă eu am zis stânga mergând în sens opus curgerii râului.

La următorul pod găsim și o casierie improvizată. Aici se pare că ar fi trebuit să ne ia banii, însă nici aici nu e nimeni. O fi avut program până la 3!? Adevărul e că dimineața până undeva după prânz vin majoritatea vizitatorilor. Cu alte cuvinte atunci se face grosul încasărilor. După asta, dacă ar mai sta la ghișeu, ar cam fi o pierdere de vreme. Mai bine să facă altceva. Aici pare că se eficientizează la maxim toate celea, căci sunt puțini pe o arie destul de mare.

De aici încep exclamațiile de: "Wow!".

Chiar de sub pod, în stânga și în dreapta lui se vede sculptura râului, o adevărată operă de artă.

Propun să facem un circuit. Întrebarea e: pornim prin dreapta și ne întoarcem prin stânga sau invers? Hai să începem prin dreapta.

Nu este tot cursul râului sculptat ca mai devreme. Însă din loc în loc apar aceste forme spectaculoase.

Hai să ne oprim în această deschidere, să ne jucăm "budubâc".

Este noul joc favorit al lui Răzvan și ne oprim a exersa aruncarea cu pietre în apă ori de câte ori avem ocazia. Bineînțeles că nu se plictisește așa ușor de acest joc, așa că trimitem din nou restul familiei în vizitarea cheilor, noi rămânând aici, să ne relaxăm.

Și aruncăm cu pietre de ajunsesem să terminăm toate pietrele de pe mal. A fost nevoie să ne schimbăm puțin locul ca să putem continua.

Între timp apăruseră ai noștri pe malul de vizavi. Exersez aruncarea cu rucsacul de pe un mal pe celălalt, căci Cornelia și-l lăsase aici, în ideea că se vor întoarce tot pe aici. Aud imediat de la Gina că Razvan e sub asediu. Se războia cu un bondar. Nu pot să cred că am lipsit prea mult, doar ce plecasem de lângă el. Și nici nu văzusem vreo zburătoatre până atunci. Dar cred că bondarul stătea la pândă, să prindă momentul oportun când bebelușul rămâne singurel, nepăzit de tati lui. Am sărit din stâncă în stâncă și în câteva mișcări eram lângă el. Nu vedeam niciun dușman. O fi plecat. Însă Răzvan se rotea ca un titirez, încercând parcă să scape de urma bestiei.
- Unde e, tati?
- În spate.
Ah, trebuie să fie sub tricou. Mă uit după tricou. Da, era acolo. Scutur tricoul. Nimic. Suflec tricoul. Nimic. Se pare că amețise și bondarul de atâta învârteală și nu mai nimerea ieșirea. Până la urmă bag mâna, îl prind și doar așa reușesc a-l scoate afară. Facem inventarul daunelor: o înțepătură pe ceafă și 2 pe spate. Nu pare nimic așa grav. Spăl zonele cu cu apă rece din râu din belșug, știind că pentru înțepături funcționează comprese reci. Însă de pe malul celălalt încep să aud strigăte disperate: 
[...] fă aia, nu fă cealaltă [...]
- Hai că venim la tine.
- Hai mai bine să ne întâlnim la următorul pod, spre ieșire.
- Nu, mai bine în direcția opusă, că-i mai aproape.
Of, nu mai stau acum să intru într-o discuție în contradictoriu. Îmi iau bebelușul în brațe, rucsacul în spate și pornesc în sens invers ieșirii, căutând podul ăla așa de apropiat.
Podul ăla apropiat refuza să-și facă apariția. Descoperim elefantul,

totodată și o altă zonă de sculpturi.

Nu zăbovim, continuăm mersul alert. Mă topeam de căldură, curgeau apele pe mine, dar nu mă opream, știind că trebuie să ajungem mai repede la fete.

Răzvan se liniștise de-a binelea între timp. Nu mai zicea nimic.
- Tati, ești bine?
- Da.
- Te mai ustură ceva?
- Nu.
Mă uit pe gâtul lui. Se pare că înțepătura se retrăgea, căci își micșorase dimensiunile.

Nu mai puteam continua în același ritm cu care începusem, căci obosisem, dar nu aveam timp de pauză.

Ajungem la pod. Ăsta nu a fost deloc mai aproape decât cel dinspre intrare! Măcar avem o altă zonă cu sculpturi spectaculoase de admirat. Însă iar nu putem sta prea mult. Nici poză nu stau să fac, căci oricum au fost restul pe aici și au făcut poze.

În sfârșit suntem pe malul care trebuie și ne întoarcem. Descoperim un pod verde aprins pe care l-am ratat. Cred că era la mică distanță de elefant. Și chiar era aproape. Probabil despre ăsta vorbeau fetele.

Ajungem să ne reunim. Între timp se retrăseseră de tot toate înțepăturile. Se mai vedea doar zona roșie. Ce efect benefic poate să aibă apa rece și mai ales ce efect miraculos poate să aibă un strâns în brațe!

Într-adevăr Cornelia vorbea despre podul verde, pe care chiar și traversaseră râul. Ce era mai păcat, era că nu au ajuns până la celălalt pod să facă poze și nu am făcut nici eu. Nici nu îmi mai arde să mergem din nou încolo. Am făcut practic circuitul restrâns, cu vizionarea părții principale a Cheilor Mostnica. Se poate merge mai departe, încă vreo oră, până la Cascacada Voje. Acest lucru nu face parte din planul nostru pentru astăzi.

Pentru programul de seară avem rezervată o plimbare până la un punct de belvedere asupra Lacului Bohinj. Ne îndreptăm spre localitatea Koprivnik, oprim și parcăm mașina lângă biserica din centrul satului. De aici pornim pe jos.

Nu avem de mers foarte mult, doar vreo 10 minute. Este foarte liniște, nimeni pe stradă, pe traseul nostru nici atât. Îmi trece un gând și îl exprim cu voce tare: "Cred că localnicii s-au retras în această locație, tocmai pentru că este târziu și nu mai sunt turiști, apoi fiind în timpul săptămânii sunt cu atât mai puțini turiști.". Apropiindu-ne încep să se audă câteva voci, mai mult în șoaptă. Aici erau adunate vreo 6 persoane care veniseră să admire Lacul Bohinj în lumina asfințitului. Și noi la fel.

Le lăsăm onoarea să se retragă înaintea noastră. Ușor, ușor, soarele se retrage după munți și lumina portocalie de deasupra văii dispare și ea.

Cam asta a fost partea cea mai frumoasă. Nu mai avem nici noi ce să mai așteptăm. Hai că mă chițăie șoriceii prin stomac!

Detalii
Data excursiei
30 iulie 2018
Etichete:
slovenia
bebe la munte
Comentarii