Peripeții în Munții Iezer - Păpușa

A venit și ultimul weekend din luna august și, implicit, sfârșitul verii. După cum a amânat Adi ieșirea în Munții Iezer - Păpușa pentru finalul lunii august, acum era momentul. Nici nu ne întorsesem bine din concediu că se făceau deja valuri despre această ieșire. Eu stăteam liniștit, m-am lăsat în totalitate pe mână lui Adi, să mă comport ca un invitat, să nu mă bag la organizare. Dar se pare că valurile veneau din partea Cristinei, pentru că Adi dăduse bir cu fugiții. Nu e nicio problemă, să o lăsăm pe Cristina să facă planurile în cazul ăsta. A încercat ea să facă centralizarea informațiilor, cu locația unde stăm, cu traseul, cu obiective... dar în scurt timp a ajuns pe mâna Corneliei; ce să-i faci, e greu cu "lipsa asta de timp".

Cristina ne-a predat lista participanților. Inițial eram 8: Cristina și Marius (ei nu mai au nevoie de introducere, că ne-au însoțit în prea multe trasee), Alice și Ionuț (aka Anduța și John), care ne-au mai însoțit în Munții Măcin, Adi, care ne-a însoțit în Piatra Craiului şi Julia, care ne-a însoțit în Munții Cindrel. Adi ne-a abandonat și astfel am rămas doar 7.

Acum care e traseul?! Păi deschid repede harta Munților Făgăraș în speranța că voi găsi acolo traseele marcate și din Iezer - Păpușa și chiar am găsit. Țintele principale erau Vârful Iezerul Mare și Vârful Roșu. Să vedem acum pe unde urcăm și pe unde coborâm, că poate reușim să facem totul într-un circuit. Am văzut vreo 3 variante de urcare cu plecare de la Cabana Voina: bandă roșie până la Vârful Roșu, punct albastru și cruce albastră, amândouă urcă până la Refugiul Iezer și Lacul Iezer, dar pe căi diferite, apoi urcă împreună în creastă la Crucea Ateneu și de aici se continuă pe bandă roșie, traseul de creastă. În funcție de vreme și de cum ne mișcăm, putem să ne întoarcem pe unul din aceste 3 trasee, eventual altul decât cel pe care am urcat, putem merge în continuare pe creastă până pe Vârful Bătrâna și să coborâm pe Plaiul lui Pătru, pe triunghi roșu sau, dacă timpul ne va permite, chiar ne putem întinde și mai mult până la Vârful Păpușa și să coborâm în continuare pe bandă roșie până la Cabana Voina.

Având cele 3 variante propuse de mine, Cristina apelează la un prieten de-al ei de la Salvamont Argeș în căutarea unor sugestii. În urma discuției am rămas cu următoarele informații: oricare din variante e realizabilă, însă dacă vrem să facem toată creasta ar trebui să plecăm pe la 5 dimineața și cel mai bine ar fi să coborâm pe Plaiul lui Pătru. Ca timpi aproximativi ar trebui să facem 4 ore până la Refugiul Iezer, apoi 2 ore până pe Vârful Roșu, apoi 2 ore până pe Vârful Bătrâna și 2 ore la coborâre pe Plaiul lui Pătru.

Tot de la Salvamont am primit informația că vremea pentru weekend se prevede a fi foarte bună, acest lucru confirma ceea ce observasem și noi în prognoza meteo.

Hai să rezolvăm acum și partea de cazare. Cabana Voina am considerat a fi cea mai bună locație. Având foarte multe locuri de cazare nu ne făceam probleme că nu ar avea și pentru noi camere. Când a sunat Cornelia să rezerve 1 apartament cu 2 camere pentru vineri și 1 apartamente cu 2 camere pentru sâmbătă a primit ca răspuns că nu are decât o cameră cu 4 paturi. Cornelia continuă: "Bine, atunci o cameră cu 4 paturi pentru vineri şi sâmbătă și încă un apartament cu 2 camere pentru sâmbătă.", la care administratorul cabanei răspunde: "Nu doamnă, nu ați înțeles. Nu avem decât o singură cameră cu 4 paturi pentru vineri și sâmbătă.". Pauză. Cornelia: "Dar se mai pot introduce paturi suplimentare în cameră?". Administratorul: "Da, dar [...], haideți că rezolvăm cumva la fața locului.". Cornelia continuă: "Deci, vom veni 5 persoane vineri, și 7 sâmbătă.". Administratorul: "Ok.". Hai că e bine și așa.

Vineri plecăm cu întârziere din București, dar nu arătăm cu degetul spre vinovat. Sunăm la cabană să întrebăm până când ne primesc, în principiu până la ora 23, dar n-o fi foc dacă mai trecem puțin peste 23. Și chiar așa am și ajuns la 11 și ceva. Administratorul nu era la locație, era cineva care îi ținea locul, dar care nu știa că trebuie să mai introducă un pat în cameră. Nu am insistat prea mult că a și făcut hocus-pocus și ne-a adus un pat în cameră.

A doua zi dimineață, înainte de plecare pe traseu, lăsăm cheia la recepție și îi spunem înlocuitorului să nu uite de noi și să ne mai bage 2 paturi în cameră până diseară când ne întoarcem.

De data aceasta Julia făcuse o mică investiție în echipament, avea și bocanci de munte impermeabili și pelerină de ploaie. Și chiar dacă nu avea frontală, am fost foarte încântat să văd că a fost așa de ascultătoare și a venit mult mai pregătită la tura cu numărul 2. Hai să facem inventarul la frontale: 2 la 7 oameni. Asta nu e prea bine, dar poate nu ne-o prinde noaptea pe traseu. Să luăm apă și mâncare în rucsaci și hai la drum.

Am plecat pe traseu pe la ora 8:30, soarele urcase peste muntele de vis-a-vis și ne mângâia deja cu razele. Aș spune eu că e un pic cam târziu, dar totuși parcă ne-am mobilizat mai repede decât cu alte ocazii. Mi-a fost teamă că vom pleca și mai târziu de atât.

Am ales să urcăm pe punct albastru, că era cel mai scurt ca timp, 4 ore, spre deosebire de cruce albastră care dura 5 ore, până la Refugiul Iezer.

Am plecat pe un drum forestier comun pentru multe marcaje până la o răscruce. Aici probabil se împărțeau marcajele, dar nu vedem în continuare care și încotro. Ochiul ager al Corneliei vede în zare pe un copac un marcaj cruce albastră, vin eu în completare cu informația că punct albastru și cruce albastră o să mai meargă ceva vreme pe același drum și așa am reușit să hotărâm încotro trebuie să o luăm.

Am întâlnit foarte multe corturi campate în zonă, pe malul râului. Aceasta ar fi fost o alternativă, în loc de Cabana Voina.

Am continuat traseul pe drumul forestier, până la un indicator, iar punct albastru indica să traversăm râul. Gândesc eu că a întors cineva indicatoarele, că și-așa era dărâmat și-apoi aveam impresia că traseul nostru trebuia să continue pe drumul forestier. Am observat câteva persoane care încercau să traverseze râul făcând echilibristică pe un buștean suspendat. Părând foarte sigure de ce voiau să facă, le întreb dacă punct albastru se continuă dincolo de râu, și primesc răspuns că da. Bun, hai să vedem cum traversăm râul că pe bușteanul ăla, eu nu vreau să trec.

Am ajuns rapid la concluzia că alternativa este traversarea desculț prin râu și nu am stat pe gânduri, când am văzut că ceilalți deja se hotărâseră să traverseze tot pe buștean. M-am descălțat și m-am înfipt rapid în râu, pregătit fiind, cu dinții încleștați, să suport răceala râului. Surprinzător, temperatura râului nu era chiar așa de scăzută. Numaidecât am fost pe partea cealaltă și m-am așezat pe o piatră la soare, la uscat. Jumătate prin apă, jumătate pe sus, am ajuns pe partea cealaltă, pregătiți să continuăm traseul, cam în același timp.

De aici am început să mai și urcăm, că până acum parcă mersesem mai mult în plan orizontal. Mergeam pe malul unui pârâu. Nu cred că era același cu cel traversat mai jos, pentru că era mult mai firav. Mai traversam când pe o parte,

când pe cealaltă,

iar pe alocuri am urcat din piatră în piatră, chiar prin mijlocul lui.

Grupul ce traversase râul înaintea noastră nu se lăsa deloc ajuns din urmă, până la o tufă mare de zmeură. Degeaba i-am ajuns aici din urmă, că și nouă ne place papa ursului. Cu greu ne-am desprins de aici. Începuse să se vadă culmea golașă a muntelui. Se pare că nu mai aveam mult de mers și urma să părăsim și noi pădurea pentru a intra în jnepeniș. Odată intrați în jnepeniș am dat de afine, alt motiv de pauze lungi și dese. Primele rânduri de afine erau bine pieptănate, dar pe măsură ce urcam în altitudine dădeam peste arbuști de afini cu frunzele întregi. Se pare că nu au mai ajuns culegătorii și până aici.

Am dat chiar și peste un pâlc de arbuști de merișor. Nu cred că am mai mâncat pe niciun alt traseu așa multe fructe de pădure. Am ajuns la Lacul Iezer pe la ora 14, adică făcusem 5 ore și jumătate de la plecare, în loc de 4.

Era un motiv de îngrijorare. Toată lumea voia pauză de masă. Încercam totuși să împingem pauza de masă, să o luăm pe vârf, aici să luăm doar o scurtă pauză de poze. Ne-am întâlnit din nou cu cei 4 pe care îi întâlnisem la traversarea râului și apoi la zmeuriș. Ei aveau de gând să urce pe Vârful Iezerul Mare, dar erau un pic dezamăgiți că apăruse ceața. Am urcat în continuare până la Crucea Ateneu,

dar aici 4 din noi au cedat foamei și au rămas să mănânce.

Chiar și de-aici peisajul era superb. În mod sigur ar fi fost și mai și în condiții mai bune de vizibilitate.

Eu, Cornelia și Julia am plecat înainte în ideea că îi vom aștepta pe Vârful Roșu,

noi urmând să luăm masa acolo, să putem analiza de acolo și varianta cea mai bună de coborâre, având în vedere că eram deja în întârziere; aproximam că vom ajunge înapoi la Cabana Voina în jurul orei 21. Un alt motiv pentru care prefer să luăm masa pe vârf, ca să avem ceva mai mult timp la dispoziție pentru a aștepta să iasă eventual vârful din ceață, sau dacă sunt condiții bune de vizibilitate, de ce să nu avem efectiv mai mult timp de admirat zările. Corneliei îi place să spună că nimic nu e mai plăcut decât să iei masa la înălțime.

Hai că pare că au terminat și ceilalți pauza de masă.

Am mers cam jumătate de oră pe creastă și în dreapta traseului părea a se înălța un vârf.

Am oprit, am scos harta și am tras concluzia că ăsta trebuia să fie Vârful Iezerul Mare și am ales pe unde am putea urca mai ușor deviind de la traseul marcat.

Aici am ajuns chiar în urma celor 4 drumeți cu care ne întâlneam pentru a 4-a oară. Ei au ales să coboare pe un traseu ce nu părea a fi marcat.

Am coborât de pe Vârful Iezerul Mare pe cealaltă parte, unde era mai abrupt

și am continuat traseul de creastă până pe Vârful Roșu.

Chiar înainte să ajungem pe Vârful Roșu auzim ecoul strigătelor lui Marius și Cristinei. Păreau a fi destul de aproape, dar i-am așteptat pe vârf vreo jumătate de oră și ei nu mai apăreau. Am luat masa. Vizibilitate nu am prins mai deloc.

Era ora 16:30, pe indicator de aici, înapoi pe bandă roșie până la Cabana Voina, scria 5 ore. Asta însemna 21:30, adică noapte. În direcția opusă, pe bandă roșie, scria 3 ore până pe Vârful Bătrâna, apoi știam de la salvamont că urmează o coborâre de 2 ore, dar să cobori 1400 m în altitudine în 2 ore mi se părea destul de greu de realizat, și apoi ne prindea din nou noaptea, iar noaptea nu mai poți spune că te deplasezi cu aceeași viteză ca și pe timpul zilei. Să ne aducem aminte că avem doar 2 frontale și suntem 7 oameni. Eu aș merge pe varianta înapoi, că cel puțin indicatorul ne zicea 5 ore, în direcția opusă nu ne zicea indicatorul cât facem în total, dar eram sigur că e mai mult de 5 ore.

Am plecat înapoi să îi culegem de pe drum și pe ceilalți 4, gândeam că au pierdut atâta timp pentru că au urcat pe Vârful Iezerul Mare, și să le zicem ce calcule am făcut și ce concluzie am tras. Nu am mers 10 minute și ne întâlnim cu ei. Le prezint eu situația și când să o pornim pe drum înapoi, intervine Cornelia, dar măcar mergeți până pe Vârful Roșu, că e aproape. Nu îmi suna prea bine că asta mai însemna jumătate de oră pierdută, adică de mers mai mult prin noapte. Dar fie, având în vedere că nu au ajuns nici pe Vârful Iezerul Mare, măcar să urce pe ăsta, să nu fie chiar un traseu chinuit și fără obiectiv atins. După vreo 15 minute de așteptare, nu vedeam nicio mișcare că s-ar întoarece. Strigă Cornelia după ei, îi răspunde Cristina de la distanță că ea are altă idee, mai bine mergem în continuare până pe Vârful Bătrâna și apoi să coborâm pe Plaiul lui Pătru cum i-a zis prietenul ei, salvamontist, că e tot aia. Nu am mai insistat, am început să cred că mai bine las omul să se convingă singur că ideea lui nu a fost atât de bună, decât să rămână cu gustul amar că l-am forțat eu să meargă pe varianta mea.

Așa că ne-am întors noi pe Vârful Roșu, pentru a 2-a oară. Am făcut cu ocazia asta și poza de grup întreg.

Am început să coborâm. Marcajul bandă roșie care era destul de bun la început, în scurt timp a început să se rărească și să devină din ce în ce mai șters. Pe GPS nu aveam track, ceața devenise foarte deasă, așa că eram cam pierduți în ceață.

Mergeam în inerție pe poteci bătătorite și din când în când mai găseam câte un marcaj. La un moment dat, după vreo 10 minute de mers, nu am mai găsit niciun marcaj. Am pierdut încă vreo 10 minute să regăsim marcajul. Acesta a fost momentul în care am hotărât să ne întoarcem la varianta cealaltă, că în ritmul ăsta nu ajungeam nici măcar a 2-a zi înapoi la cabană. Măcar pe partea cealaltă aveam traseul pe gps.

Câțiva dintre noi au simțit o groaznică lovitură în moral când am ajuns la această concluzie. Coborâsem probabil aproximativ 100 metri în altitudine de pe Vârful Roșu, acum trebuia să îi urcăm din nou. Foarte greu am ajuns din nou pe vârf, mergeam la o distanță nu foarte mare unul de altul, cât să îl păstrăm în aria vizuală pe cel imediat în urma noastră, pentru a nu ne pierde în ceață. Eram pentru a 3-a oară pe vârf.

Pierdusem 1 oră și ceva cu bâjbâitul prin ceață.

De aici până la Crucea Ateneu, am făcut 1 oră, în loc de 2 cum s-ar fi dedus de la indicatoare. Asta era încurajator, în continuare mai aveam un traseu de 3 ore, care gândeam că l-am putea parcurge în 2 ore - 2 ore jumătate, dacă ar fi condiții de lumină. Era în jur de ora 19, deci mai aveam aproximativ 1 oră și jumătate de lumină. Sub nicio formă nu aveam cum să ajungem pe lumină înapoi la cabană. Din ceață urma să ieșim după ce mai coboram în altitudine, dar cel mai probabil când vom fi ieșit din ceață, urma să intrăm în noapte.

Ne-am întâlnit cu un grup de persoane. Am făcut schimb de informații, pentru că noi urma să mergem pe unde au venit ei, iar ei voiau să meargă de unde veneam noi. Dar ei aveau cort și aveau de gând să înnopteze la refugiu. Am aflat că ne așteaptă în traseu o stână cu vreo 7-8 câini chiar înainte de intrare în pădure. Minunat! Apoi gândeam că ne așteaptă în pădure toate animalele sălbatice. E bine totuși că suntem mai mulți, trebuie doar să mergem grupați. Oricum așa trebuie să facem, pentru că ceața nu ne permite să ne depărtăm unii de alții, apoi noaptea ne va ține pe toți legați de cele 2 frontale. Am mers vreo oră și ceva pe drumul forestier, pe alocuri mai tăiam serpentinele, văzând pe gps cum urmează să meargă drumul. Era lejer, dar nu prea coboram în altitudine. Asta însemna că la un moment dat va trebui să începem o coborâre abruptă. După cum ne-așteptat, am lăsat ceața în urmă și am intrat în noapte. Am aprins frontalele și ne-am grupat mai strâns. Acum observam că avem noroc cu drumul forestier, că ar fi fost foarte dificil să urmărim și marcaj, să ținem și lumina pentru 3-4 persoane. Au început să se audă și câinii de stână undeva în depărtare. Dar ne apropiam din ce în ce. La un moment dat am auzit o fluierătură de cioban. Am răsuflat atunci ușurat, e bine dacă sunt pe fază și ciobanii. Au apărut în noapte și luminițele ochilor câinilor. Mai întâi au apărut 2 perechi. Au lătrat, am continuat să mergem, au rămas în urmă, mai aruncam câte un ochi în urmă să le văd luminița ochilor încotro se îndreaptă. Păreau că stau liniștiți, bun, am trecut de ei, dar să mai arunc din când în când câte o privire spre ei. Am ajuns în dreptul unei chichinețe de câine, care s-a apucat și el să latre și mi i-a reactivat pe cei din urmă, dar au rămas pe loc. Am trecut și de acesta. Acum în față stăteau în drum o grămadă de ochi lucitori, dar nu scoteau niciun sunet. Să fie atât de mulți câini grupați?! Și mergeam spre ei și ei nu păreau a se da la o parte. Asta nu e bine. Privind în stânga parcă distingeam în noapte o mulțime de vite culcate la pământ, în dreapta o sumedenie de ochi lucitori, astea trebuie să fie oile culcate și ele la pământ. Iar în față ne-am dumirit până la urmă, erau niște capre, care și-au mutat locația în cele din urmă, mai puțin una care cred că rămăsese hipnotizată de farul din fruntea mea. Când am ajuns în dreptul ei, mai mai să o atingem, a plecat și ea. Acum am dat peste rândul 2 de câini de stână. Pe ăștia i-am văzut și la contur și conformație, probabil luminați de la cabana ciobanului. Erau niște dulăi mari, fioroși și nu tăceau din gură deloc. Am continuat să ne mișcăm înainte. A ieșit și ciobanul și a fluierat la câini și am trecut și de aceștia. De primul hop am trecut.

De aici, am intrat în pădure, dar drumul forestier păstra o deschidere destul de largă și nu îți dădea impresia că te afli în pădure. A început și coborârea aia abruptă, care s-a lăsat așteptată. Auzeam undeva în depărtare curgerea unui râu, când pe stânga, când pe dreapta, în funcție de cum mergeau serpentinele drumului. Au început să apară și căzăturile, vânâtăile și durerile de genunchi pentru că traseul forța coborârea și lumina nu era întotdeauna suficientă ca să poți aproxima stabilitatea bolovanilor.

Pierdeam repede în altitudine și râul îl auzeam din ce în ce mai aproape. Că doar nu o să trebuiască să traversăm râul ce-l auzeam, așa cum am traversat pe traseul de urcare?! Am trecut prin multe serpentine, le număram pe gps câte mai aveam, și când am ajuns la ultima curbă, de mai aveam vreo 400 metri și ajungeam la șosea, simțeam și noi că ieșim la liman, că parcă zărim luminița de la capătul tunelului. Dar nu puteam să scăpăm așa ușor. Chiar la ultima curbă am ajuns la râu. Și nu traversat era cel mai potrivit cuvânt, mai degrabă a trebuit să mergem de-a lungul lui, mai pe-un mal, mai pe celălalt, dar mai mult prin mijlocul lui, pe o distanță de vreo 300 metri. Asta a pus capac, am acoperit vânătăile, bășicile și rănile cu noroi. Dar după asta chiar am ieșit la liman. Era ora 23, acum oare mai găsim pe cineva la recepție să ne recuperăm cheia de la cameră?!

În 10 minute eram în fața cabanei. Gașca de copii veniți în tabără, că ei erau motivul pentru care era plină cabana, dădeau discotecă pe terasă. Altă gașcă era adunată la focul de tabără peste drum de cabană. Era zarvă mare. Chiar și la recepție am găsit din nou înlocuitorul. Doar că nu ne suplimentaseră cu cele 2 paturi despre care discutasem. Asta-i bună. După aproape 15 ore de colindat pe traseu, asta ne mai lipsea, să nu avem unde dormi. Ce era mai interesant era că nici nu aveau de unde să ne mai dea vreun pat, nici măcar saltea. Se pare că și copiii ăștia veniți în tabără au venit mai mulți decât se prognozase inițial și au preluat toate paturile suplimentare existente în cabană. După vreo 30 minute de insistențe am ajuns la o soluție de compromis, ne-au dat o saltea rezervată personalului și au mai dezasamblat o canapea și ne-au dat și salteaua respectivă. Lenjerii aveau berechet. A fost suficient.

Am făcut bilanțul la avarii: vreo 5 genunchi îndurerați, vreo 3-4 vânâtăi rezultate în urma căzăturilor, câteva tălpi bășicate și niște dureri de spate. E bine, nicio avarie ireparabilă. Că bine zice Marius: "Tot trebuia să o pățim odată și-odată!".

Harta GPS a traseului

Downloadează fișierele atașate
Detalii
Locația
Munții Iezer - Păpușa
Durata excursiei
1 zi
Data excursiei
30 august
Etichete:
muntii iezer papusa
Comentarii