Vârful Moldoveanu pe la Lacul Galbena - un traseu lung, dar fără zone expuse

Am mai vizitat Vârful Moldoveanu în urmă cu vreo 4 ani. A fost o experiență memorabilă. Ne-a luat atunci o zi întreagă doar să ajungem pe vârf, nu mai era și timp de întoarcere. Am ajuns sus epuizați. Cu greu am reușit să ne revenim ca să ne și bucurăm de realizare. Nu am apucat să ne dezmeticim bine că trebuia să pornim pe drumul de întoarcere, măcar dacă tot urma să ne prindă noaptea, să ne prindă după ce coboram de pe Viștea. Și mai apoi să constate Cornelia, când făcea o retrospectivă a evenimentelor din ultimii 10 ani, că noi nu avem poză împreună pe Vârful Moldoveanu. Atunci s-a născut, mai în glumă, mai în serios, primul gând de a revizita Vârful Moldoveanu. De fapt, sunt unele trasee pe care le-aș reface iar și iar cu mare plăcere. Moldoveanu s-ar număra printre ele.

Acum s-au mai schimbat puțin datele problemei. Și cu Răzvan și cu cortul în spate pe creastă parcă nu e chiar distractiv. Am testat varianta cu Răzvan la cort în Retezat și a fost foarte bine, însă drumul de la Poiana Pelegii până la Lacul Bucura cu o astfel de încărcătură a fost cam la limită. Deci nu se pune problema de un traseu mai lung de atât cu cortul în spate. Ne rămâne să găsim o variantă de 1 zi. Și tot citind diverse bloguri chiar am găsit una care suna foarte bine. Bineînțeles că știam și de varianta de urcat prin Valea Rea încă de acum 4 ani, când făcusem cercetare pentru traseul de atunci. La ăsta nu-mi plăcea ideea de a trece prin Spintecătura Moldoveanu cu Răzvan în spate. Traseul pe care îl găsisem venea din partea opusă Vârfului Viștea și mai avea și o diferență mică de nivel de urcat, pentru că restul drumului îl parcurgeai cu mașina. Doar că ne cam lipsea un mic amănunt: mașina potrivită. Citisem că se poate ajunge până în Curmătura Furfuescu cu o mașină cu garda înaltă, de preferat și cu tracțiune 4x4, iar de acolo pe creastă, urmând marcajul triunghi albastru vreo 10 km până pe Vârful Moldoveanu. Am fost nevoiți să renunțăm la ideea asta. Am analizat apoi alte 3 variante: marcaj triunghi galben venind dinspre Valea Budei, cruce roșie de pe Valea Vâlsanului și cruce albastră tot din Valea Rea. Am rămas la varianta cea din urmă pentru că drumul auto până la Stâna lui Burnei era practicabil cu orice mașină.

Comparând cele 2 variante de urcare din Valea Rea, varianta aleasă de noi pe la Lacul Galbena era mai lung decât celălalt pe la Iezerul Triunghiular și Portița Viștei. Făcând o medie din poveștile citite pe net, pe la Lacul Galbena timpul de urcare se învârtea în jurul a 5 ore, în timp ce pe la Portița Viștei se făceau în jur de 4 ore. Noi vom face în mod sigur mai mult de atât. 6 ore la urcare și 4 la coborâre pare ceva realizabil. Dar ar fi bine să mai adăugăm o marjă și să facem o estimare pentru un timp maxim: 7 la urcare cu 5 ore la coborâre, bineînțeles asta ar include toate pauzele. Deci 12 ore cu totul.

Am ales weekend-ul 18 - 19 august pentru această ieșire încă din urmă cu vreo lună. Rămânea să vedem cum va fi vremea, căci nu aveam de gând să mergem nicăieri pe ploaie. Cu o săptămână înainte prognoza arăta chiar ploaie, însă pe marți - miercuri s-a schimbat radical, nu mai era niciun strop pe nicio aplicație nici vineri, nici sâmbătă, nici duminică. Se pare că va ține cu noi. Cine mai este doritor? Păi Iulia, Cristina, Marius, Anduța și John.

Să vedem acum dacă mai găsim locuri libere pe la vreo pensiune prin Nucșoara, să facem rezervare. Aveam nevoie de cazare pentru vineri și sâmbătă. Planul era să ajungem la pensiune vineri seara, ca să fim cât mai aproape de locul de pornire pe traseu și sâmbătă seara după ce ne întoarcem. 12 ore pe traseu plus 4 ore cu mașina pe forestier, adică 2 la dus și 2 la întors, acopereau toată lumina zilei plus câteva ore pe întuneric. A găsit Cornelia 2 camere cu 4 paturi la Pensiunea Carpatica. Era exact ce aveam nevoie. Deja mă gândeam pentru situația în care nu va găsi locuri, am putea merge cu cortul și să campăm la Stâna lui Burnei. Aceasta era o variantă de rezervă la care nu a fost nevoie să apelăm.

Vineri după-amiază, după ce am ieșit de la serviciu, am pus waze-ul în funcțiune, i-am dat Pensiunea Carpatica, nu a fost nevoie de adresă, și am pornit la drum. Normal că vinerea după ora 18 toți bucureștenii fug care-ncotro, numai acasă să nu stea, și astfel deplasarea devine anevoioasă. Aplicația ne-a găsit o rută de nu-mi venea să cred, a fost parfum pe lângă ce mă așteptam. Am ajuns fără probleme în fața pensiunii, după lăsarea serii. Pentru că în față nu existau locuri de parcare sau cel puțin nu erau libere am îndrăznit să intru în spate, unde era destul de mare forfotă. Se pare că majoritatea și-au propus să ajungă pe la această oră, fie că veneau din Bacău, Botoșani sau București. Chiar și gașca noastră ne-am reunit aici într-un interval relativ scurt. La nici 10 de minute după noi veniseră deja și Anduța, John cu Andrei și la alte 15 minute Cristina și Marius.

Imediat ce am coborât din mașină suntem întâmpinați de proprietarul pensiunii, un om cumsecade, cu vorba domoală. Ne-a primit ca și cum ne cunoșteam deja. La noi e puțin cam frig, zise el. E un pic răcoare, așa cum ne place nouă. Erau vreo 17 grade afară. Ne îndrumă apoi să ne arate camerele. Pășind înăuntru ne mângâie un aer călduț și un miros de nou. Se pare că aripa aceasta era proaspăt construită și noi eram printre primii clienți ce pășeau pragul acestor camere. Oo, avem și frigider. Numai bine, că nu mai e nevoie să ducem berea în bucătăria comună, în unul din imensele frigidere de acolo. Televizorul nici nu-l observasem în primă fază, dar pentru cineva care a rămas pe lângă pensiune a doua zi, cum a fost străbunica, s-a dovedit a fi un lucru util. Chiar și faptul că mai pierdea semnalul din când în când a fost un lucru bun, că o anunța că mai trebuie să iasă la plimbare.

Nu știu cum a venit vorba, însă discutând la telefon cu domnul Constantin Berevoianu, proprietarul pensiunii, Cornelia află că ne-ar putea duce cu un microbuz până la Stâna lui Burnei, pentru 70 de lei de persoană. Asta se întâmpla înainte de ajunge în Nucșoara. Rămăsese că vom discuta în detaliu când ajungem. Inițial mi s-a părut cam mult. Am avut însă destul timp pe drum să analizăm pe toate părțile oferta și am ajuns la concluzia că poate ar fi mai bine să profităm de ea. Până la urmă ne duce acolo, ne așteaptă toată ziua să ne întoarcem de pe traseu și ne aduce înapoi la pensiune. Dimineața, la dus, o mai fi cum o mai fi, dar la întors, când ești obosit după efortul depus, numai de condus 40 km pe drum forestier nu cred că-ți mai arde. Dar oare nu ne-ar putea duce și până în Curmătura Furfuescu? Nu chiar, având în vedere că făcuse acest lucru cu o săptămână înainte și își tăiase 2 cauciucuri. Trag concluzia că e mult mai nasol drumul acela decât aveam eu impresia. Rămânem la varianta de transport până la Stâna lui Burnei. A mai fost nevoie să îi convingem și pe ceilalți să mergem toți cu microbuzul și acum eram 7 persoane pentru un microbuz de 8-9 persoane. Mai erau și alte persoane cazate la pensiune ce aveau nevoie de mijloc de transport până la Stâna lui Burnei, însă domnul Constantin a căutat în sat alte mașini și a reușit să găsească varianta cea mai bună pentru a-i împăca pe toți. Rămâne ca la 6 dimineața să plecăm cu microbuzul.

Tot așa din vorbă în vorbă am mai aflat un lucru interesant. Mi s-a întâmplat de multe ori ca sunând la o pensiune, după ce întreb "Aveți camere libere pentru data ...?", să primesc răspunsul "Nu, îmi pare rău!" și gata. La domnul Constantin nu se întâmplă asta, dumnealui caută să-ți găsească un loc de cazare în altă parte prin sat, nu te lasă cu ochii-n soare. Despre faptul că atât dumnealui cât și fratele său sunt salvatori montani am aflat abia a doua zi dimineață. Și indicațiile primite înainte de a pleca pe traseu, alături de explicații pe hartă și poze din teren, au fost cu adevărat foarte utile. Omul acesta are răspuns la toate întrebările.

La 11 dăm stingerea ca să ne putem trezi în zori.

Am avut un mic șoc dimineață când am văzut că toată lumea era deja mobilizată și pregătită de plecare chiar înainte de ora 6. Eram obișnuiți să tragem de Marius la trezire în ziua cu traseu și să ajungem să plecăm cu o întârziere de cel puțin 1 oră. Nu a fost cazul. Nu am plecat noi chiar la 6, dar pe la 6:10 cred că am luat-o din loc. Era cât pe ce să uităm bețele de trekking, așa că am putea spune că eu am intrat ultimul în microbuz. Se pare că ne va conduce domnul Ion Berevoianu, fratele domnului Constantin. Am un sentiment că ne-a lăsat tot pe mâini bune. Au urmat 2 ore de hâța-hâța, însă nu prea am simțit când au trecut.

Vedem Stâna lui Burnei în direct, căci până acum o tot văzusem în poze.

În spate se vede Cascada Văii Rele.

Și Cascada Zbuciumată pe unde-o fi? Pe asta chiar că am fi ratat-o, dacă nu ne zicea domnul Ion că trebuie să facem câțiva pași spre Stâna lui Burnei și imediat după ce traversăm pasarela de lemn

trebuia sa privim spre stânga.

Traseul nostru cu marcaj cruce albastră pleca spre stânga chiar de la capătul drumului forestier, înainte de a traversa pârâul.

Să ne pozăm înainte de a pleca la deal.

Mai întâi avem parte de un urcuș mai pronunțat prin pădure. Câștigam în altitudine destul de repede, dar ca distanță parcă bătusem pasul pe loc.

Ieșim din pădure. Facem o mică pauză.

Acum parcă mai vedem și noi ceva.

Și nu doar că vedem ceva peisaje, dar vedem și multe tufe de afine.

Asta sigur o să ne țină ceva timp pe loc. Parcă am un deja-vu. Am mai fost o dată pe un traseu exact în aceeași formație și totul se desfășura conform programului până am ajuns la tufele de afine și merișoare. Eram în Iezer și finalul a fost că ne-am întors la lumina frontalelor, doar a celor 2 frontale ale noastre, pentru că restul nu aveau. Dacă vom lăsa și acum ursuleții flămânzi s-ar putea să pățim la fel. Bine măcar că tura asta avem toți frontale. Ce înseamnă să fii pățit!

Spre deosebire de urcarea spre Vârful Moldoveanu pe partea cealaltă, unde este foarte aglomerat, pe aici suntem doar noi. La un moment dat ne ajunge din urmă un nene. Ia uite că nu suntem chiar singuri. Aveam să aflăm puțin mai târziu că nenea a urcat doar până la Lacul Galbena, apoi s-a întors. Am intrat puțin în vorbă cu el și tare s-a mirat când a auzit că vrem să ajungem și cu Răzvan pe Vârful Moldoveanu. Se gândea că poate urcăm și noi până la lac și apoi ne întoarcem. De fapt, nici domnului Constantin nu prea i-a venit a crede când i-am zis că vrem să urcăm cu bebe pe Moldoveanu și abia dimineață când a văzut rucsacul a zis: "Voi chiar vorbiți serios!". "Păi da!"

Cred că tufele de afine au trezit amintiri și celorlalți, căci nu au rămas lipiți de ele cum de altfel mă cam temeam. Urcăm și ultima porțiune mai abruptă, după spusele domnului ce ne depășise. Nu a fost chiar așa de speriat.

Aveam impresia că o să vedem Lacul Galbena imediat cum ajungem în șa. Nu a fost chiar așa. Urma un alt urcuș.

Poate după acela să urmeze Lacul Galbena? Dar până acolo trebuie să trecem printr-o turmă de oi păzită de o turmă de câini. Hai să facem adunarea, să traversăm grupați! Trecem de oi, urcăm și panta asta. Nici după asta nu era Lacul Galbena. Dar nu mai mergem mai departe, am nevoie de pauză. Dau rucsacul jos să se joace și Răzvan cu pietre și pământ.

Măcar este și aici un lac.

Facem pauză vreo jumătate de oră.

Hai că încep să coboare primele persoane de pe Moldoveanu. 2 tineri care-și lăsaseră copilul de 2 ani acasă cu bunica. Și aceștia erau foarte mirați că urcăm cu Răzvan spre Moldoveanu. Oare toți oamenii ăștia știu ceva și noi nu știm?!

Ne pregătim și noi să pornim mai departe. Răzvan instalat în rucsac este nerăbdător să plecăm mai departe: "Tati, ia bebelușul! Ia tati, ia!". Pornim pe drumul pe care veniseră tinerii, un drum șerpuit, fără diferențe mari de nivel, mai mult în plan orizontal.

Andrei se dădu bătut și John se sacrifică să rămână cu el.

Ajungem în dreptul unuia dintre cele 3 Lacuri Galbena.

Ne mai întâlnim cu un alt grup ce coborau. Aceștia erau foarte mirați că vrem să ajungem azi pe Moldoveanu. Mi-am adus aminte de momentul când o întrebare similară primisem în drum spre Vârful Ghițu de la un cioban. Și atunci chiar nu am mai ajuns pe Vârful Ghițu. Acum nu văd de ce am păți la fel. De fapt, oamenii se gândeau că mai avem destul de mult de mers și la întoarcere s-ar putea să ne prindă noaptea. E foarte posibil ca pe ultima jumătate de oră la întoarcere să fie nevoie să aprindem frontalele. Cunoșteam acest lucru și eram pregătiți.

Ia să nu mai intrăm în vorbă cu oamenii ăștia că prea vor să ne întoarcă din drum. Ne continuăm urcarea spre Vârful Galbena.

De aici începem să vedem Vârful Moldoveanu.

Mai devreme mai văzusem un vârf care am avut tendința să cred că e Moldoveanu, însă mi-a fost atrasă atenția că nu se poate să nu fie nimeni pe vârf și avea perfectă dreptate.

Acesta este Vârful Moldoveanu cu certitudine, că are câteva zeci de persoane forfotind acolo.

Este o față nouă a Vârfului Moldoveanu pe care nu am mai văzut-o până acum, chiar nici pe internet. Cea mai cunoscută și răspândită imagine a Vârfului Moldoveanu este aceea în care el și Vârful Viștea Mare formează împreună un trapez. Este într-adevăr o imagine inconfundabilă. Aceasta de acum îi oferă în schimb individualitate. Acum nu mai este legat de Viștea.

Puțin mai în spate se poate vedea și Vârful Viștea, însă din acest unghi sunt 2 vârfuri complet separate. Și Vârful Viștea se bucură în aceste momente de foarte mulți vizitatori.

Ajungem pe Vârful Galbena. Aici ne întâlnim cu domnul Constantin. Parcă zicea el ceva când am plecat de la pensiune că va urca și el astăzi. Era venit cu un alt grup cazat la pensiune. Trag concluzia că domnul Constantin oferă și servicii de ghid pe traseu. În timpul scurt ce l-am petrecut împreună pe Vârful Galbena am aflat care sunt vârfurile Găleșescu, Urlea, Dara și Hârtopul Darei.

E bine să ai pe lângă tine o persoană de la Salvamont. Îți conferă un oarecare sentiment de siguranță și încredere.

Este ora 14 și noi mai avem de coborât o vale, până în Curmătura Moldoveanu, apoi de urcat pe Vârful Roșu, urmează o ultimă porțiune de urcat și vom ajunge și noi pe Vârful Moldoveanu. Este posibil să ne mai ia 1 oră, 1 oră jumate sau poate chiar două.

Am coborât numaidecât în Curmătura Moldoveanu și am pornit urcarea spre Vârful Roșu. Vedem Iezerul Triunghiular.

Ne oprim și schimbăm impresii cu aproape fiecare grup de persoane ce cobora și nu au fost chiar puține. Răzvan primea felicitări pentru cel mai mic montaniard, iar noi pentru curajul și modul în care am ales să îl creștem. Foarte mulți aveau copii între 1 și 3 ani, pe care îi lăsaseră acasă cu bunicii spre deosebire de noi. Dintre toți cu care am vorbit am rămas foarte impresionați de spusele unui tânăr. Acestuia se pare că îi trezisem amintiri foarte dragi lui. Cu ochii aproape-n lacrimi ne povestea că așa îl duceau la munte și părinții lui când era mic și acum se uită din când în când pe poze pentru a-și aduce aminte.

Am ajuns pe Vârful Roșu. Mai urmează doar o mică porțiune de urcat și suntem pe Vârful Moldoveanu.

Acum parcă se pornise la vale grosul de pe vârf. Și toți îl felicitau pe micul montaniard. Cu energia ce ne-o transmiteau toți ajunsesem să urcăm uitând de oboseala acumulată în cele 6 ore de traseu. Și mai era un aspect pozitiv, se mai eliberase vârful. Parcă mai aveam și noi loc să facem o poză, că până acum era om lângă om.

De pe Vârful Galbena până aici am făcut 1 oră, eu aș fi mizat pe 1 oră jumate.

Acum nu pot spune că-mi pare rău. Energia pozitivă primită de la toate persoanele cu care ne-am întâlnit a jucat un rol esențial. Am ajuns pe Vârful Moldoveanu la ora 15:00, după 6 ore și un sfert de la plecare. Și nu am ajuns sleit de puteri cum am ajuns data trecută pe Moldoveanu sau cum am ajuns toamna trecută pe Vârful Lespezi. Bețele de trekking să fi făcut oare diferența?

Să ne bucurăm de aceste clipe cât ne aflăm la cea mai mare altitudine din România!

Să ne așezăm acum cu fața spre Negoiu și să luăm masa.

Cei care au ajuns pentru prima oară pe Moldoveanu, respectiv Iulia și Anduța, sunt invitati să facă o plimbare până la Spintecătura Moldoveanu, eventual până pe Vârful Viștea și înapoi să vadă frumusețea hăurilor.

Interesant de remarcat cum s-a format un sens unic de parcurgere. Toată lumea urcă pe marcaj triunghi roșu pe la Iezerul Triunghiular și cea mai mare parte coboară pe cruce albastră, pe la Lacul Galbena. Astfel Spintecătura Moldoveanu este parcursă mai intens dinspre Viștea spre Moldoveanu. Pentru a se face traversarea în sens opus este neapărat nevoie de un semafor.

Am văzut multe persoane ce ajungeau pe Vârful Moldoveanu, toate dinspre Vârful Viștea, însă nu toate erau bucuroase, nu aveau toate fețe zâmbitoare. Pe multe fețe se citea frica, sperietura trasă după trecerea pe lângă prăpastie. Am văzut și o fată ce nu a mai rezistat și a răbufnit în plâns. Tocmai mi-am adus aminte de ce am ales traseul pe care l-am urmat spre Moldoveanu, chiar dacă a fost mai lung. În primul rând am vrut să evit această trecere foarte expusă pe care am avut ocazia să o testez în urmă cu 4 ani. Și apoi tot întrebând persoane cât au făcut urcând pe partea cealaltă, majoritatea făcuseră 4 jumate - 5 ore. Sincer să fiu aș pune 1 oră în plus la traseu numai să scap de Spintecătura Moldoveanu și de aglomerație. Și sunt convins că mai sunt și alții de acord cu mine, căci am întâlnit și persoane care mă întrebau disperate cum e traseul pe care am venit noi căci nu vor nici în ruptul capului să se întoarcă pe unde au venit ele. Dacă ar fi să mai urc o dată de la Stâna lui Burnei spre Vârful Moldoveanu, aș alege aceeași variantă, respectiv să urc pe cruce albastră, pe la Lacul Galbena și aș coborî tot pe acolo. Porțiunea de la Stâna lui Burnei până la Lacul Galbena este marcată foarte bine, iar apoi marcajul este destul de rar, însă poteca destul de bine evidențiată.

La ora 16:00, după ce am pus toți burțile la cale, am pornit la vale. Am numărat vreo 6 picături de ploaie care m-au atins, nimic de speriat. În depărtări se vedeau locuri unde ploua mai mult, dar nici acolo nu era de speriat. Trecem de Vârful Roșu, urcarea spre Vârful Galbena nu a pus probleme. Pe semne pauza de pe Vârful Moldoveanu a făcut minuni. Din Vârful Galbena facem stânga pe acolo pe unde vedem singurul marcaj cruce albastră. Coborâm apoi prin iarbă până la Lacul Galbena. Aici facem o pauză mai serioasă, umplem și câteva sticle cu apă căci ni se cam terminase la toți apa, unora pentru că am băut-o, lui Marius pentru că făcuse o donație unor spanioli ce rămăseseră pe uscat și mai aveau de mers vreo 3 ore până la Cabana Podragu. Anduța o luase înainte încă de pe vârf pentru a-și regăsi soțul și copilul, și nu am mai prins-o din urmă.

Să mergem mai departe! Acum și Iulia o luase la trap, după ce și-a schimbat ghetele cu sandale. Am mai făcut o reunire chiar înainte de a începe coborârea abruptă. După porțiunea asta ne întâlnim din nou cu tufele de afini. Bucuria lui Răzvan! Mai mult stăteam și mâncam, decât mergeam. Am ținut ritmul ăsta până la intrarea în pădure. Mai facem aici o reunire și încercăm să mergem împreună. Nu a durat mult. Iulia și Anduța erau de neoprit, cu toată frica lor de animale. Cristina mergea șontâc, șontâc pentru că o durea genunchiul. Noi ne-am lipit de grupul celor care ne-au urmat de pe Vârful Moldoveanu, nedorind a se întoarce tot pe triunghi roșu. Și uite așa ne-am scindat în 3 grupuri. A urmat o interminabilă coborâre prin pădure. La urcare nu ne-am plâns deloc de această porțiune. Dar și conformația traseului parcă se schimbase de azi dimineață, apăruseră copaci dărâmați în potecă și nu-mi aduceam aminte să fi sărit vreun buștean, de trecut pe sub nici atât. De fapt, la urcare ocoliserăm trunchiurile. La 20:45 ne-am adunat cu toții jos la mașină. Încă 5-10 minute și ar fi trebuit să aprindem frontalele. Jos suntem întâmpinați de oameni de parcă ne cunoșteam de-un car de ani, cu ciuperci la grătar și bere ținută la rece. Acum mă întrebam dacă nu cumva îmi cere bani pe bere. Apoi mi-am dat seama că, de fapt, Răzvan era persoana de legătură.

Dacă ne-am adunat toți la mașină, putem să pornim spre casă. Tare mă bucur că am ales varianta să ne aducă domnul Ion cu microbuzul. Nu știu cum aș fi condus acum, pe-ntuneric, 40 km pe drum forestier. Lung mai e drumul la întoarcere. Doar ce am prins semnal la telefoane și a și început să sune telefonul domnului Ion. Mai aveam puțin și ajungeam la pensiune. Se pare că străbunica lui Răzvan își făcea griji că toată lumea ajunsese, numai noi nu. Din punctul meu de vedere nu întârziasem deloc. Totul se desfășurase conform planificării. Estimasem un maxim de 12 ore pe traseu, în cel mai bun caz 10 ore și făcusem fix 12 ore. La astea s-au mai adăugat cele 4 ore de drum cu mașina. Pentru că ne-am manifestat dorința arzătoare de a face grătar când vom ajunge la pensiune, domnul Ion, fără să-i fi zis ceva, a transmis fratelui său acest lucru și când am ajuns la pensiune domnul Constantin se îngrijise deja să avem toate cele necesare și încinsese și cărbunii. Așa grijă mai rar!

Am făcut deja planul pentru următoarea ieșire în Făgăraș, după ce ne-a explicat domnul Berevoianu cum putem urca pe Vârful Dara. Mi-ar face mare plăcere să venim tot la Pensiunea Carpatica.

Etichete:
muntii fagaras
bebe la munte
varfuri 2500
Comentarii