Islanda - Aurora boreală ne face o primire de vis

Duminică e plecarea! Nu trebuie să ne trezim cu noaptea-n cap, căci avionul decolează la ora 11:35. Și pentru că am avut o zi liberă înainte, fiind sâmbătă, am avut timp berechet să asamblăm bagajele. Iar sâmbătă seara, ca niciodată, totul era pregătit și ne puteam băga la somn liniștiți înainte de miezul nopții.

Mai - mai că-mi vine să mai repet această experiență, adică să-mi iau o zi liberă înainte de plecarea în concediu. Dar mai bine nu, mai bine totul în fugă, cu teama "oare n-am uitat nimic", decât să pierdem o zi de plimbare. Bineînțeles că aveam deja toate cumpărăturile făcute cu ceva timp înainte. Hainele erau deja pregătite, doar să le luăm din șifonier, să le mutăm în geamantan.

Că doar nu lăsam pe ultima zi să cumpărăm îmbrăcăminte și încălțăminte mai de toamnă spre iarnă, că aveam cele mai mari șanse să nu găsim, cum de altfel s-a întâmplat în urmă cu vreo lună când ajunsesem la acest capitol și unele le-am găsit la magazin, în raft, altele le-am comandat de pe internet și era cât pe ce să le returnăm, însă altele mai potrivite nu am mai găsit.

Pui ne duce la aeroport. La modul cum primisem avertizări din mai multe surse, ne așteptam să găsim aici o aglomerație... Însă alte dăți a fost mult mai aglomerat. În acest caz am putea spune că am ajuns prea devreme. Dar nu-i problemă. Dan și Claudia sunt și ei veniți, ne așteptau. Avem timp să mai schimbăm și noi o vorbă, mai cumpărăm un lăcățel...

S-a dat drumul la checkin. Am nimerit la un angajat începător, care mai întreba din când în când pe vecina una, alta. Bagajul mare cântărește fix 20.0 kg.

Exact așa indica și cântarul nostru de acasă. Din acest motiv am avut un stres. Dacă ar fi trebuit să mut ceva din ăla mare, ar fi fost cam greu. Rucsacii de cabină erau umpluți la refuz, doar în celălalt de cală reușisem cu greu să mai păstrez o marjă,

căci Cornelia ar fi vrut să o umple și pe aia. Era bună plăcinta aia cu brânză, dar și atârna greu la cântar; lasă că se bucură Pui. Și pentru că vecina, cu ochi de vultur, îl superviza, îl pune să verifice dacă avem priority-boarding. I s-a părut ei că unul din bagajele noastre de cabină ar avea dimensiuni mai mari. Și mă trimite cu el la cadrul ăla de verificare dimensiuni. Îmi iau geanta fără să stau pe gânduri și mă opresc în fața cadrului, mă speriasem un pic când am văzut forma mică, întreb: "În asta?" În mod evident răspunsul a fost da. O pun pe poziție și încep să îndes, precum vorba aia: dacă pisicii i-a încăput capul, atunci trece tot corpul. Doamna a observat ca e maleabilă, așa că m-a oprit, e suficient.

Avionul nostru întârzie să apară.

Plecăm cu 45 minute întârziere. Pe drum recuperează 30 minute. Iacătă-ne din nou la Londra!

Deja mi se par familiare lucrurile pe aici.

Ceasurile se dau automat înapoi cu 2 ore. Pentru că suntem un grup cu copil, suntem îndrumați la parcurgerea unui traseu cu foarte multe serpentine, unde era cea mai mare coadă. Aveam să facem legătura mult mai târziu. Se pare că s-au cam terminat vacanțele școlare se întorc acasă foarte multe familii. Doar noi plecăm acum, însă coada este aceeași indiferent de direcția de mers.

Ne recuperăm bagajele. Unul din ele are o roată mușcată. La modul cum le manevrează oamenii ăia, nu mă miră. Ultima oară mi-au îndoit serios barele metalice ce susțin greutatea trolerului când îl tragi oblic. Nu-i nimic, i-o fi trecut și lui perioada de viață! O să cântărească mai puțin de 20 kg.

Acum așteptare! Avem de stat pe aici vreo 6 ore. Până am trecut de controlul vamal, până ne-am recuperat bagajele, a trecut vreo oră. Și cum, probabil se va da drumul la checkin-ul cursei spre Reykjavik cu vreo 2 ore înainte, ne mai rămân doar vreo 3 ore de așteptare. Ne gândeam că pentru perioada de așteptare am putea închiria o cameră la Hotel Ibis, care e situat chiar lângă Aeroportul Luton. Însă 3 ore e mult prea puțin, doar ce ajungi în cameră că trebuie să pleci. Așa că ne căutăm un loc în spațiul de așteptare. Luăm prânzul, încercăm să moțăim puțin și a zburat timpul.

Corneliei îi vine ideea: "Nu cumva avem nevoie de pașapoarte pentru Islanda?!" Nu, nu avem, răspund eu cu inima îndoită. Dar acum zici și tu!? În secunda următoare navigam pe mae.ro și citeam condiții de călătorie în Islanda, cel puțin așa credeam eu. Gata, răsuflu ușurat, putem intra cu buletinul și îi arăt Corneliei. Da, dar asta este pentru Irlanda, îmi spune ea. Iar mă trec toate sudorile. Da, îmi cam tremură degetele pe telefon, dovadă că și acum la a doua căutare tot pe pagina Irlandei am ajuns. Mai bag o fisă. De data asta am ajuns unde trebuie. Și scrie că putem călători cu buletinul. Pfiu!

Aveam vreo 2 săptămâni de când îmi instalasem, nu una, ci mai multe aplicații care urmăresc condițiile favorabile de apariție a aurorei boreale (Aurora Forecast, Aurora, Northern Lights, Northern Eye Aurora Forecast). În mare fac același lucru, doar prezentarea diferă. Având aceeași sursă de date, prognozele nu diferă. O aplicație are alertă când e probabilitate mare de a vedea aurora, altă aplicație are imagini live de la câteva webcam-uri amplasate în locații renumite pentru vânătorii de auroră boreală... Și pentru ziua de azi era un indice kp 6, adică foarte mare, maximul fiind 9. De 2 săptămâni nu s-a schimbat nimic la această prognoză. Mai trebuia doar să avem parte de cer senin. Acum era momentul să verific prognoza meteo pentru Reykjavik! Wow! 0% șanse de ploaie! Începe să se întărească ideea că o vom vedea în noaptea asta. Întuneric de-a binelea se va face după ce vom ateriza, când vom fi în drum spre cazare.

Mergem la checkin. Mușcătura nu a ușurat bagajul niciun pic.

Bagajele de cabină au scăpat, de data asta a intrat în vizor celălalt bagaj de cală. Cică să mă duc cu el la oversized. Păi cum?! Unul încoace, altul încolo? Sigur vor ajunge în același loc? M-a liniștit arătându-mi pe mâner eticheta deja prinsă, pe care scria KEF... Ok!

Suntem gata de decolare. Reykjavik venim!

Ne îmbarcăm într-o aeronavă cu număr de locuri mult mai mic decât cea cu care am venit până la Londra, aproape jumătate.

Pe partea stângă am văzut doar ocean tot drumul, chiar și când ne apropiam de aterizare.

Ne întrebam unde aterizăm!? Când, trăgând cu ochiul pe gemulețele din dreapta, am văzut pământ.

Că tot zicem că nu am văzut până acum un alt avion zburând în același timp cu noi.

Aterizăm pe-nserat.

Suntem la Keflavik.

Suntem în Islanda!

Nu mai este aglomerația de la Londra. Aici sunt mult mai puțini oameni. Cei care au pașaport pot trece prin porțile automate de verificare a identității. Pe de-o parte îți scanează buletinul, apoi îți scanează fața și îți dă drumul dacă te identifică. Noi suntem cu buletinul, așa că facem cunoștință cu primul islandez, o doamnă zâmbitoare. Primul contact e bun.

Ne îndreptăm spre banda rulantă cu bagaje. Îmi observ de la distanță bagajul cu roata mușcată. Dar nu înțelegeam ce se vede albastru pe el. Îl aștept să se mai apropie. Aia e geaca lui Răzvan. Dar nu trebuia să fie în interior?! Mi-au desfăcut bagajul?! Când ajunge în dreptul meu observ că e rupt. E așa de bine rupt încât se văd hainele din interior și le-aș putea scoate fără să îi mai deschid fermoarul.

S-au gândit angajații wizzair că schimbarea trolerului nu mai suportă amânare, trebuie schimbat acum, în Islanda. Ce să mai așteptăm până la întoarcerea în țară?! Încerc să privesc partea bună a lucrurilor. Bine că a ajuns până aici și nu s-a rupt la Londra, apoi lucrurile par a fi toate în interior. La îndrumarea celorlalți mă duc cu bagajul la birou bagaje. Nici nu știam că există așa ceva. În fața mea era un nene care nu își găsea bagajul. Deci se poate și mai rău. Completez un formular. Doamna de acolo inspectează vizual bagajul de la distanță și conchide: E distrus, nu se poate repara! Primesc o foaie printată, pe care sunt notate câteva date și un număr de înregistrare. Îmi capsează această foaie împreună cu eticheta de zbor a barajului (cea pe care observasem la Londra că scrie KEF...) și îmi spune că de astea 2 voi avea nevoie ca să depun cerere de despăgubire la compania aeriană. Cică dacă părăseam zona asta fără să mi se facă constatarea respectivă nu mai aveam dreptul să cer despăgubire pentru distrugerea bagajului. Om vedea ce voi face cu hârtia asta.

Să ne vedem de drum! Pe Claudia și Dan îi trimisesem înainte să își preia mașina, să nu stea după noi. Noi oricum aveam biroul firmei de închirieri mașini chiar în incinta aeroportului, spre deosebire de ei. Să vedem unde scrie Europcar! Ar fi trebuit să fie chiar aici la sosiri, urmând instrucțiunile. Și chiar aici era, însă un stâlp îmi obtura vederea firmei. Am descoperit-o și eu după ce am dat un tur prin interior. Cică Suzuki Jimny e o mașină mică. Nouă ne-au pregătit o mașină mai mare, că s-au gândit să aibă copilul loc suficient. Nu mă surprindea nimic, mă așteptam la placa asta. Acum așteptam să îmi zică ce mașină ne dă. Bănuiam că va fi un Duster. Când colo zice că ne dă un Mitsubishi L200. Nu schițez nimic. Nu știam dacă să mă bucur sau să ma întristez pentru că habar n-aveam cum arată mașina asta. Mă duc să o caut în parcare. Mă uit printre toate mașinile 4x4, nu era niciun Mitsubishi. Le iau de la capăt și mă uit și la cele mici, nu era niciun Mitsubishi L200. Mă întorc la tanti la biroul de închirieri și îmi explică din nou localizarea lui. Mai fac o încercare, se lăsase destul de frig afară. Mi-era ciudă că i-am scos afară cu bagajele pe Răzvan și Cornelia, înainte să găsesc mașina. 

Și acum mă grăbeam să o găsesc. Am zis acum să încerc cu telecomanda de la chei, să văd care îmi face cu ochiul. Ghici cine îmi răspunde la semnal! Un "tanc".

Păi cred că treceam de o grămadă de ori pe aici și nu aș fi băgat-o în seamă dacă nu foloseam telecomanda. Și acum trebuie să o conduc pe dumneaei printre astea mititele pe aici!? Păi cum mă descurc eu!? Și mai e și noapte. În asta trebuie să mă urc cu scara! Hai să facem primul test. Mă duc mai aproape de bagaje ca să nu trag de ele prea mult. Emoțiile cât casa! Evit să dau cu spatele în seara asta. M-oi descurca până la cazare, adică la o fermă și în mod sigur este loc de parcare cât cuprinde. Mâine deja va fi lumină! "Ai văzut cu ce a venit tati?" "Da!" "Tati a venit cu tancul!" Păi în portbagajul ăsta avem acum loc de bagaje pentru încă vreo 3 familii.

Pornim spre locul de cazare. Avem cam 1 oră și jumătate de mers. Nu ieșim bine din aeroport că pe cer începuseră a apărea perdeluțe verzulii. Nu se întunecase în totalitate și era încă foarte multă lumină pe străzi. Zic să ne îndepărtăm mai repede de "poluarea" aceasta luminoasă, până să se întunece de tot și să oprim undeva să privim cerul. La orizont se vede o lumină puternică roșietică. Oare ce-o fi aia? De acolo vor veni luminile nordului? Mai degrabă cred că aceea e lumina soarelui, care vara nu apune deloc. Claudia și Dan rezolvaseră și ei cu mașina între timp. Și ghici ce!? Pe străzile pustii ale Islandei ne întâlnim cu ei, fără să ne propunem asta.

Am lăsat în urmă luminile orașului. Habar n-aveam ce oraș este, însă bănuiam a fi periferia Reykjavik-ului. Intrasem într-o complet obscură. Iar pe cer începuseră a dansa lumini din ce în ce mai puternice. Nici parcarea nu a întârziat să apară. Mai erau câteva mașini oprite așteptând parcă să înceapă spectacolul. Nu am stat mult pe gânduri am parcat mașina în linie cu restul, am oprit repede motorul, am stins luminile să nu stricăm ambientul celorlalți. Ne-a mai luat puțin să ne îmbrăcăm, căci afară era cam friguț. Am luat aparatul foto și am zis să fac câteva poze din mână că până oi căuta trepiedul prin bagaj, până l-oi instala, m-oi trezi că ratez frumusețe de spectacol.

Și dansul luminilor continua din ce în ce mai alert și mai intens. La un moment dat am simțit nevoia să ne exteriorizăm. Prima oară am scos un chiuit mai sfios de bucurie. Surprinzător, am fost acompaniați și de vecini. Așa că ne-am dezinhibat și am dat drumul unor triluri mai intense.

Lacrimile apar în colțul ochilor. "Mami, de ce plângi?" "De fericire, puiule!"

Când intensitatea luminilor a mai scăzut am zis să ne continuăm totuși drumul, că aurora asta boreală ar fi în stare să ne țină aici toată noaptea. Hai măcar să ajungem la cazare și vom putea să o mai admirăm de acolo!

Pe drum am mai oprit în câteva rânduri, să mai admirăm noi valuri de lumini nordice într-un nou cadru.

Și ne-au însoțit tot drumul.

Chiar și la cazare am mai stat multicel pe-afară să privim perdeluțele dansante.

La un moment dat am simțit că mi se termină bateriile. Aș mai fi vrut să stau să le admir, dar avem aproape 24 de ore de când ne-am trezit... Am adormit cu aurora-n gând.

Etichete:
islanda
Comentarii